Echipa: Stefan, Monica, Radu, Mike;
Perioada: 26-27 oct 2013;
Destinația: Germania – Elveția saxonă (Sächsische Schweiz).

La propunerea lui Radu si Mike am lăsat Berlinul ploios în urmă si ne-am îndreptat sâmbătă dimineață către o zonă deja cunoscută din Germania – Sächsische Schweiz. Cu toate că ne propusesem un weekend de muncă, n-a fost greu să renunțam la planuri si să vedem cum arată zona în culorile toamnei. Oricum  ne doream o tură mai lungă de alergare, asa că destinatia e chiar potrivită pentru asta.

Sâmbătă ne trezim nervosi si cu mult chin, bombănind că nu am avut timp să recuperăm nopțile nedormite din timpul săptămânii. Ce căutăm iar să ne forțăm? Încercăm totusi să ne amintim că nicioadată nu ne-a părut rău când am trecut peste lene si somn pentru a petrece timpul limber în natură. Plus că avem întâlnire la ora 8 cu ei. N-avem de ales. Sus din pat si fuga la întâlnire. Drumul ploios de la început nu prea ne-a ajutat să depăsim faza de lipsă de chef si oboseală, dar cum ne-am apropiat de destinație vremea s-a schimbat în bine si ca de obicei, am ajuns la concluzia “da, decizia a fost buna”.

Ne echipăm de plimbăreală si alegem un traseu care să treacă si pe la Bastei, unde mai fusesum acum doi ani. Este partea cea mai aglomerată si comercială, dar nu degeaba. Peisajele nu dezamăgesc. Păcat de îngrămadeală.

Am parcat într-un punct de belvedere de pe drum, de frică să nu avem dificultăți în găsirea unui loc în parcarea marcată pe hartă. Asa că am mers puțin pe marginea soselei, până am dat de intrarea pe traseu, o coborâre cu trepte pâna la Valea Polenz. E timpul să descopăr ce poze pot face cu mobilul. Se pare că decente. Oricum aparatul foto l-am lăsat acasă si nu mi-a părut rău. Mobilul se descurcă binisor pentru un “fotograf” amator ca mine, atât cât să-mi aduc aminte de locurile prin care am umblat.

Joc de culori de toamna, soare, răcoare, ploaie de frunze si liniste în prima parte a plimbării.

Ha, am mai descoperit niste setări pentru pozat si  mă tot chinuie talentul, chiar dacă nu-mi iese ce vreau.

Am ajuns si la Bastei, unde trebuie să ne facem loc prin mulțime pentru a putea admira putin împrejurimile si a face poze. Nu zăbovim foarte mult în zonă.

*vedere de la Bastei către râul Elba

Alpinistii din zare ne-au provocat un dor crunt de cățărat. Ar fi fost o super zi pentru asa ceva. Sper să mai prindem totusi anul acesta si un weekend de zdrelit degete la cățărat.

La final o scurtă abatere de la potecă. Ah, mi-as dori să merg o zi întreagă asa, prin pădure, aiurea, fără poteci, ca-n copilărie.

 

Gata, din păcate nu ne-am rătăcit, nu ne-am chinuit. Am ajuns fără probleme la sosea, foarte aproape de masină, dar bucurosi chiar si de cele 5 minute de bălăureală. Cred că e un cuvânt împrumutat de la Radu si Mike si din ce am înteles este specialitatea lui Radu :).

 

Traseul de plimbăreală de sâmbătă (aprox 14 km) l-am evidențiat mai jos cu galben:

Ne urcăm în masină si pornim spre parcarea de la Neumannmühle, din apropierea zonei de dormit. Rucsacii mari în cârcă si plecăm pe întuneric pe traseul de jumătate de oră către un loc foarte tare de “boofen” (locuri de dormit în aer liber), puțin mai jos față de cel în care am dormit în primăvară, pe Winterstein. Ceva mai multe detalii despre aceste locuri am scris într-un jurnal din aprilie. Pentru a ajunge însă pe stânca cu pricina era de urcat puțin pe niste bolovani si de făcut un mic traverseu pe stâncă, ce părea cam înspăimântător de jos, însă la fața locului erau prize sănătoase, iar trecerea nu ridica probleme. Urmează operațiunea “bagaje”, adică urcarea lor cu ajutorul anourilor aduse de Radu. Arătă ca o operațiune de salvare din pesteră.

Si gata, ne-am cazat în apartamentul dedicat VIP-urilor, ne-am ospătat, pozat si în final am adormit linistiti  sub cerul liber.

Si cam asa arăta locul de dormit pe lumină. Nu e un loc propice pentru somnambuli :).

Eliberăm “apartamentul” primitor pe la 9 dimineața, apoi puține emoții pentru descățărarea din hotel si înapoi la masină pentru a ne echipa de alergat. Se pare că mi-a rămas întipărită în minte durata probabilă a alergatului spusă de Mike, adica o oră, poate o oră si ceva. Din păcate mi-a trecut pe lângă urechi estimarea lui Radu de 3-4 ore, asa că am pornit echipată pentru maxim 2 ore de alergat, cu mai puțin de jumătate de litru de apă, prea puțină mâncare si prea gros îmbrăcată. Rațiunea îmi spune că ar trebui să merg singură la alergat, în ritmul meu. Însă mă las usor convinsă de Stefan si Radu si plec cu ei. Mi-e greu să-mi găsesc echilibrul. Mă rup de ritmul meu, încercând să-l tin pe al lor, dar într-un final cedez si începe stresul că îi țin în loc. Traseul pare să se lungească, ne îndepărtăm de masină, apa e pe terminate, îmi este îngrozitor de cald si apare noua țintă – să ajungem la granița cu Cehia în alergare. E clar, se prelungeste si eu voi ceda. Mă bucur însă de peisajul de toamnă, de frunzele aurii care zburdau prin aer luminate de soare si de mirosul de pădure. Încep un urcus în alergare; părea să fie bine până m-a doborât amețeala si m-am oprit să mănănc tot ce am găsit în rucsac. Ajungem si la graniță, facem pauză si îmi bucur tălpile cu un mers desculță si o răcorire în râu, dar foamea si setea nu mai am cu ce să le potolesc. Ne uităm pe hartă si suntem prea departe de civilizație, de un loc unde am putea găsi măcar apă. Mă cam doboară deshidratarea si gâlmele lipicioase din gât. Dar cred că cel mai tare mă doboară psihicul. Mă setasem să fie o alergare ușoară, să mă menjez cât pot, si eu ce fac? Nu-mi iau suficientă apă si mâncare la mine si toate încheieturile încep să urle. Vreau sa fiu lăsată în lumea mea, căci nimeni în afară de mine nu mă poate scoate din starea de acum. Am nevoie de 10 minunte cu mine, să apuc să mă cert puțin în liniste, să-mi dau o palmă si să revină entuziasmul. E păcat de frumusețea locurilor din jurul meu. Încercarea lui Radu de a mă convinge că nu-i problemă, că mă asteaptă la fiecare intersecție si că nu se grăbeste nicăieri nu prea are succes. Mă enervez pe mine că nu mi-am ascultat corpul si nu am făcut ce credeam că-i mai bine pentru mine. Mi-e că o să fiu iar nevoită sa fac o pauză prelungită.

Alergarea era câteodată întreruptă de mici sedințe foto, uneori chiar regizate. Să vedem ce opere a reusit să facă Radu 🙂

Ultimii 10 km au fost cei mai frumosi, dar si cei mai durerosi. După experiența de alergat de duminica trecută credeam că gata, pot alerga linistită, fără dureri. Ei, se pare ca nu. Poate pe plat, da, însă după câteva coborâri mai în forță s-au adunat niste vânători mari si răi în jurul meu si au început să arunce cu sulițe în genunchii mei. Păi e frumos din partea lor? Spre final, am tras un țipăt de ca si cum as fi pornit la luptă, am strâns din dinți si am rupt-o la fugă pe coborâre, cu un sentiment genial.

Din păcate m-a lăsat bateria la mobil si nu am mai făcut poze în a doua jumătate. Era o potecă superbă, îngustă, pe la baza unor stânci. Momentele chinuitoare de sete si durere de genunchi au alternat cu bucuria alergării pe potecuțe de poveste, printre stânci, păduri, tufe, raze de soare si mici rafale de vânt extrem de bine primite, care făceau frunzele să se desprindă din copaci si să danseze în jurul nostru.

Astept cu nerăbdare să ajungem la o cabană din drum să beaaaaau. Si am reusit. Radu a făcut rost de apă, iar cu toți banii găsiți, uitați prin buzurare, am reusit să cumpărăm si o cola, cu un gust genial de TEC. Nu-mi place Cola, dar asta aducea cu ea gustul din copilărie. De aici mai avem cel mult jumătate de oră până la masină. Încerc să mai alerg, dar cu greu. E clar deja, va urma o pauză de cel puțin câteva zile de refacere, dar nu mai conteaza acum. Sunt hidratată si finalizez traseul schiopătând, dar cu zâmbetul pe buze. Si uite asa alergarea de o oră din mintea mea s-a transformat într-o miniagonie frumoasă de aprope 5 ore. Stefan se pare că nu a rămas cu urmări grave, doar cu o usoară febră musculară si un antrenament bun pentru maratonul din noiembrie.

Traseul de duminică de alergat am încercat să-l evidențiez pe harta de mai jos. Au fost în total aproape 25 km. Am pornit din parcarea Neumannmühle, foarte puțin pe sosea pâna la Buschmühle si apoi prin pădure către granița cu Cehia . La întoarcere a fost partea cea mai frumoasă (drumul serpuit de pe hartă până la Zeughaus).

Si varianta înregistrată:

Am plecat devreme către Berlin cu gândul la o saună plănuită încă de la început. Si tare bine ne-a prins. Acum gata, urmează alifii, recuperare, o săptămână de muncă cu gândul la amintirile frumoase adunate si la viitoarele iesiri.