Destinația: Chamonix, Franța. Perioada: 28-31 august 2025. Echipa: Ștefan, Monica, Victor (3 ani și 7 luni). 
Transport/cazare: camperu' Ursu obosit (autorulotă) / camping Les 2 Glaciers.
Cursă alergare montană: CCC (Courmayeur/Champex/Chamonix) din cadrul UTMB (Ultra Trail du Mont Blanc), 102km, 6100m+, start în Courmayeur (Italia), finish în Chamonix.

*Link cursă Strava: Strava CCC – UTMB

Inițial credeam că stăm toată săptămâna în Chamonix, la acomodare și ieșiri cu prietenii. Apoi au apărut altele importante și-a rămas să plecăm miercuri seară, concursul fiind vineri dimineață. Hai că merge. Între timp săptămâna ce trebuia să fie una de relaxare și emoții de cursă s-a transformat într-una a tristeții căci cineva foarte drag și foarte apropiat a plecat dintre noi. Deci dă-o încolo de cursă. Plecăm în România. În cele din urmă conducem spre Franța, iar în România voi pleca cu Victor după câteva zile. Dormim pe drum, la mai puțin de o oră de Chamonix, iar joi dimineața mă lasă băieții cu bicicleta în centru, să-mi ridic numărul și pachetul de start.

Ștefan găsește, surprinzător, fără probleme loc în camping și ne reîntâlnim după prânz acolo. N-am cum să fiu în stare bună. Încerc să zâmbesc, să fac chestii, să-mi mut gândurile în altă parte, o mai dau în plâns și tot așa. Voiam să alerg puțin, să stau cu Vio la povești… nu prea iese. Nici rucsacul nu mă concentrez prea bine să-l fac. Ultima dată când m-am văzut cu Vio tot plânsă eram căci tocmai aflasem că acest om drag a intrat în operație si existau speranțe… Era un plâns de emoții, când chiar credeam că o să fie bine. Nu știu de ce scriu asta, căci e un jurnal de alergare. În fine.

Plimbare cu Victor și pregătit pentru mâine. Spre seară vin Vio și Doru în vizită. Același camping an de an – Camping des Deux Glaciers. Păcat de băile de aici (din punctul meu de vedere oribile)… că altfel e tare frumos cu flori și super priveliște spre cei doi ghețari: Bossons și Taconnaz.

Prognoza nu arată grozav. Ruta nu s-a modificat, dar s-a activat kitul obligatoriu de vreme rea, deci zici că merg la drumeție, nu la alergare. Cântăresc rucsacul la final, din curiozitate. 3kg plus 1,5l de apă. Deci 4.5 kg total. Și mai adaug de dimineață o cremă de soare mică, căci ziua pare cu soare mai nou. Mai rămâne să pregătesc bagaj pentru Ștefan în caz că ajunge la Champex-Lac, bagaj pentru Viorela care vrea să vină la Trient să mă ajute și încă unul pentru un eventual finish în Chamonix.

Cumva încep să simt că am nevoie de cursa asta. Chin fizic cu siguranță va fi. Voi avea timp să-mi aranjez gândurile și să-mi calmez nervii. Pe viață, pe alegerile stupide pe care le repetăm la nesfârșit, pe sistem, pe neputință și cine mai știe ce…

Am fost la TDS în 2018 și știu ce înseamnă startul cu atât de mulți oameni… Mă aștept la “bară la bară”, dar sper să conteze totuși plecarea în mai multe valuri (juma de oră între primii și ultimul val, adică al meu).

Ținta de când am finalizat înscrierea în iarnă a fost să am o scuză în plus să mă țin de antrenamente și să reușesc să mă aduc până la nivelul în care pot termina 100km fără accidentări, în stare ok de funcționare. Cum alergarea în ultimele două luni a fost cam departe de planul făcut (săptămâni cu 20-30km în loc de peste 100km…), am zis să fiu măcar odihnită. Reușesc în vreo două nopți luna asta să bag chiar 8 ore și să cresc puțin media de somn, dar încă nu simt că-s unde trebuie. Ca idee, planul l-am făcut în mare astă iarna, inspirându-mă din cartea “Training for the uphill athlete”, cu adaptare permanenta. Principala grijă a fost să nu mă accidentez (și chiar să scap de o accidentare existentă, agravata de o căzătură la schi), ținând cont că voi mări enorm volumul de alergare.

Joi seara reușesc să dorm cam 6 ore. Nu-i puțin, dar parcă nu suficient. Mă trezește Victor pe la 3.30 și reațipesc abia când îmi sună ceasul de trezire. Hai, poate are dreptate Ștefan că e somnul e mai important decât mersul la baie… și mai ciupesc vreo 40min. Prima greșeală de vineri… Știu din atâta experiență că-mi trebuie 2 ore de liniște dimineața, altfel compromit baia și o stare de bine. Da, am reușit să ratez. Am apucat să fac doar un duș cu apă rece pe care sincer nu mi-l doream la 5 dimineața, să mănânc ceva și să fac cafea pe care n-am simțim că o savurez. Apoi o tulesc către busul de la 6.13 unde aștept și tot aștept adormită, luând gurițe mici de cafea. Ceva e în neregulă la burtă.  Am luat un magneziu înainte de plecare – sperând să merg înainte de start. Nu bag în seamă prea tare problema. Autocarul are peste jumătate de oră întârziere. Pe drum încerc să stau cu ochii închiși, chiar dacă nu mai adorm.

În Courmayeur ne lasă busul pe la 7.30. Mă învârt cam mult. Sunt buimacă și curând năvălită de gânduri și tristețe. Coada clasică la baie. Burta clocotește, dar nu se golește. De încălzirea de câțiva km clar nu am stare. Merg însă mult. De la trezire până la start strâng vreo 7000 de pași. Schimb și câteva vorbe în română și mă bucur. Mă reîntâlnesc cu fata din Australia pe care am cunoscut-o la ridicarea kitului. Mai fac 2-3 minute încălzire, plus o alergare de câteva sute de metri și aștept la capătul cozii startul. Locul și muzica tot cu gândul la D mă duc și nu prea reușesc să-mi opresc plânsul. Acum mulți ani râdeam cu el la o bere, la campingul din apropiere. Dar sunt multe emoții în jur, așa că-mi accept și tristețea mea. Ce fain se văd munții!

Gata, pornim și noi ăstia din ultimul val. Mai mult se merge. Doar gândurile mele sprintează în toate direcțiile.

Ușurel la deal, pe drum lat. Depășesc pe aici, mergând sau alergând ici-colo în ritmul meu de “long and easy”. Mă gândesc că așa o să fie toată urcarea, că părea ruta foarte ocolită pe hartă. Nu-mi suna rău varianta asta de încălzire. Dar nu, cursa zici că s-a oprit complet. Cam dârdâim și ne întrebăm dacă e un accident ceva. E doar un dop mare căci se intră pe single trail. Mă pun pe mâncat, băut și aștept. Oare câte gânduri, câte tristeți, emoții, dorințe, frici sunt adunate aici în jurul meu? Sau or fi calcule? Nerăbdare?

Cea mai mare parte ne așteptăm cuminți rândul pentru a mai face un pas înainte. Doi ar fi prea mulți :)) Și crește pauza când se mai gândește cineva că nu merită să stea ca fraieru’ în coloană. De data asta nu mă afectează. La TDS (UTMB) acum mulți ani, prima experiență de genul ăsta, eram pachet de nervi.

Când ieșim din pădure avem tot timpul din lume să admirăm peisajul. Chiar foarte fain. Avem noroc de soare (poate cam cald) și vizibilitate maximă. Să-mi permită vremea să văd crestele din jur era bonusul la care visam la înscriere. Munții din zare s-au înfrumusețat peste noapte cu un praf de zăpadă. Mă concertrez pe peisaj și respirație, mă mai cuprinde tristețea, o las, apoi își fac loc și mici clipe de bucurie, mai stau pe mobil și-i mai țin la curent pe “Chamoniarzi” (grupul cu Ștefan, Vio și Doru) de cursă. N-am nici 10km încă și scriu “mai facem un pas, mai admiram, mai urcăm un bolovan”.


*2h30 de la start… și blocajul în trafic e încă la putere 🙂

După aproape 3 ore de urcat în șir indian (cam 1400m diferență de nivel) se vede “luminița de la capătul tunelului”, adică o zonă cu alergători ceva mai răsfirați.

Avem ocazia să ne dezmorțim puțin picioarele. Poteca se lărgește, iar pe coborârea până la Bertone apuc să mă bucur și de alergare, depășind ce apuc, fără să forțez. Beau iso și ronțăi într-una din gofre cu caramel sărat, Näak Ultra Energy Waffle, singurele chestii testate anul ăsta pe lângă batoanele făcute de mine si niste Clif Bar-uri. Am și câteva geluri și piureuri la mine, dar burta mea e cam întoarsă pe dos și nu simt că le-aș putea înghiți.

Vai ce frumos e! 💚 Ritmul e încă unul foarte relaxat. Poteca se îngustează rapid și devine cam obositor să tot fii pe fază să depășești fără a-i deranja pe ceilalți sau sucit glezne. Oricum mă străduiesc să nu mă lenevesc.

Se termină curba de nivel și scurta coborâre spre Arnouvaz. Deși nu am avut ocazia să alerg prea tare, să zic că am zgâlțâit / supărat burta, simt că ceva nu e cum trebuie. Nu-mi fac griji că doar nu e prima dată cu senzații neplăcute. Să zic mersi că am putut bea și mânca, nu ca pe vremuri când alergam 8 ore doar cu apă…

Urmează urcarea spre Grand Col Ferret. Fac tot ce știu că mă ajută să trec peste momentele astea. Capul sus, spatele drept, respirații abdominale (sau prin dafragmă, cum s-o zice), reglat cât mai bine ritmul și o să fie bine. Să nu mă opresc, să nu forțez, fără mișcări bruște, fără uitat în jos, fără uitat la mobil că-mi vine înapoi ce-am mâncat. Mă gândeam că pe aici o să încep sa iau geluri. Haha. Mi se face greață numa’ la gândul ăsta. Hai că o să urmeze celebra coborâre interminabilă, pe care sper să-mi mai revin.

Căldură, super priveliște și găsit ritmul potrivit cât să nu supăr mai rău burta.

Trec de o cabana – Refuge Elena cred. Foarte mulți turiști pe aici. Îmi pare rău pentru cei care sunt la drumeție acum și se chinuie să ne ocolească pe poteci. Continuăm urcarea în plin soare. Dar sunt relaxată că doar am pufoaica la mine. În caz de insolație 🙂

Ne apropiem de Grand Col Ferret. Încep să se adune norii și să bată vântul. Nițică răcorire nu strică. Sunt în stare decentă de funcționare și mulțumită că aproape am terminat urcarea asta fără să mă dărâme problemuța. Și ce frumos e în continuare! Mi-am mai tot adus aminte și de ziua în care am fost pe aici în 2018 într-o încercare cu Florin de a face TMB-ul în 3 zile (un jurnal rămas în draft din păcate).

Bate vântul pe aici. E chiar plăcut. Soarele pare că ne va lăsa în pace pentru restul zilei. Începe coborârea cu speranță de revenire. Nu-s deloc obosită, deci ar trebui să-mi pot ține abdomenu’ zdravăn.

 

Aproape ora 4 la prânz. Am urcat până acum puțin peste 2700m în 36km. Suntem pe o foarte scurtă urcare, mică pauză din lunga coborâre spre La Fouly.

Picioarele sunt ca noi, zici că abia mi-am făcut încălzirea, cu durerile de burtă de la ultima urcare e mai bine, însă ceva diferit devine din ce în ce mai neplăcut. Clocot și nevoie de baie… Fără durere. În jur e prea multă lume, nu știu unde să mă retrag. Și pur și simplu vreau să alerg, să dau ignore cât s-o putea.

Auzi, dar a fost faină coborârea asta! De ce credeam eu că o să mă satur de forestier? Chiar plăcută și alergabilă poteca. Opresc la fermă să pun niște apă, dar curge atât de încet că renunț. Norii s-au adunat, dar încă nu plouă. Mă minunez nițel că n-am nici cea mai mică durere pe la picioare. Mușchi, genunchi… nimic.

Trec de un punct de alimentare (La Fouly) unde nu observ toalete, dar îmi apar curând unele chiar arătoase în cale. Pfoai ce bucurie pe capul meu! O bucurie ce se evaporă rapid… când îmi dau seama că nu mă așteaptă ore prea ușoare. Oi fi luat o bacterie la stomac? 😳 N-am mai avut așa probleme vreodată…. Oare am băut prea mult isotonic? Chiar am adunat mult mai mult decât sunt obișnuită (câte o pastilă pentru fiecare dintre cele 3 flask-uri de 500ml, reumplute la fiecare punct, fără excepție), iar ritmul a fost cam lejer… Nu știu, cert e că în 10 minute după baie sunt la fel de rău ca înainte. Și cu cât trece timpul cu atât mi-e mai dificil să controlez. Am cu ce să îmi ocup timpul – cum să respir și să alerg încât să nu fiu nevoită să fug la baie din 5 în 5 minute. Mâncarea pe care o am la mine nu mai e deloc atrăgătoare. Stau cu un gofre în mână din care tot încerc să ronțăi, dar fără prea mult spor. Descopăr însă la punctele de alimentare că încep să intre foarte bine salamul și cașcavalul. Nu știu câtă energie îmi dau, dar contează și astea acum.

Mai e o urcare destul de scurtă spre Champex Lac. Chiar începusem să mă întreb când scăpăm de coborârea asta, să mai schimb puțin mișcarea. Pe aici picură. Încerc să îmi dau seama ce trebuie să fac la punctul de alimentare. Întreb dacă ajunge cineva ca să îmi fac un plan. Dar până mi se răspunde, deja se adună prea multe mesaje încât să mai nimeresc răspunsul care mă interesa. N-am deloc chef de mobil, iar să navighez printre mesaje să văd ce e important e un chin.

Aflu că Ștefan și Victor sunt pe drum, dar ca nu ajung la timp. Îmi trece prin minte să îmi schimb tricoul. Deschid rucsacul, încerc să scot diverse, dar devine totul așa complicat că renunț. Uit să scot și frontala. Îmi iau o cană de supă la mine că m-a luat frigul cât am stat aici degeaba. La fiecare punct pare că mă intersectez cu același alergător, deși pe traseu nu-l văd deloc. Aflu că a tot alergat în spatele meu. Dacă în celălalte locuri am stat câte 2-3 minute, doar cât să-mi iau apa și ceva de ronțăit pe fugă, aici m-am învârtit vreo 10 minute, cam degeaba.

Cu băieții mă văd după punctul de alimentare și pot să-mi iau nițel puiul în brațe 🥰. Așa, mai de la depărtare că nu-i place când sunt transpirată sau plouată :)) Continui mergând, până îmi termin supița caldă, apoi revin la alergare. Ah ce bună-i zeama caldă versus dulcegăria din care sorb într-una de la start…

În sfârșit mă încălzesc și mă mișc mai cu spor. Curând intrăm în pădure și-mi dau seama că nu am frontala pregătită. Normal că s-au ascuns bine ambele prin rucsacul burdușit. Parcă nu mă așteptam să se lase întunericul așa repede. Alergare ușoară și umedă pe zonă destul de plată și ceva coborâre la început, apoi urcare, urcare, noroi, ploaie.

Încep să îmi dau seama de greșeala majoră făcută… de a nu lua bețe de alergare. Mai bine le testam în premieră acum la concurs decât așa, fără. Am fost totuși la ceva curse în trecut și chiar nu-mi aduc aminte să mă mai fi patinat atât. Problema la stomac mă ține suficient de ocupată încât să nu adorm. De-ar fi cald și uscat m-aș întinde la un somnic.

Urcarea asta nu se mai termină. Burta mi-o simt ca pe o bombă și stau cu frică la orice mișcare mai bruscă :))

Se mai întâmplă să mă întreb dacă am luat-o bine…Se văd frontale, dar poate sunt de la altă cursă? Nu-mi dau seama daca merg printr-un râu sau pe potecă. Logica nu prea funcționează.

Singura poză făcută pe timpul nopții:

Intru la baie înainte de punct și apoi mă bucur un timp cam îndelungat de compania Viorelei și a lui Ștefan 🙂 Doru e cu Victor afară; a adormit în caleașca lui galbenă. Dragul de el. Sper să-l mute fără să se trezească în patul din camper. Prima mea noapte fără pui…

Mă schimb de toate hainele ude. Mi se dă de mâncare, mi se încarcă mobil/ceas. Clar n-aș fi făcut mai nimic din toate astea. Aș fi schimbat poate tricoul și tras pantalonii de ploaie pe mine. O supă și-o tuleam. E foarte aglomerat la punctul din Trient și nu știu cum reușesc să stau mult de juma de oră aici. Adidașii nu mi-i schimb căci am mers ca o prințesă prin noroi… de groaza trântelor și a patinatului excesiv. Fără bețe 😭 😭 😭! Cum Monica, cuuuum? S-au minunat câțiva alergători azi de treaba asta. Nu înțelegeam ce au cu mine. Nu-mi place să alerg cu ceva în mână…  Vreau să pun mâna pe stâncă, să le mișc cum am chef. Dar știau ei bine ce știau…

Plec ca nouă din Trient. Aparent. Și cu mușchii răciți complet după 40 minute.

E altă potecă de urcare decât cea pe care mi-o imaginam după Trient. Bețe Monica! Pe bune, cum e posibil să nu ai BEȚE????

De ce nu am pus fusta cusută de mine??? Cum să aleg pantalonii ăștia scurți de schimb, care mă strâng acum îngrozitor la mijloc. Când am de gând să-mi schimb garderoba de alergare pe noile dimensiuni? Într-o stare de care îmi vine efectiv să râd, cu ochii care se închid, mă chinui să aranjez cumva pantalonii de ploaie încât să nu mă mai simt ca-n saună.

Când ies din pădure mă simt cam biciuită. Mă gândesc ce buni ar fi acum ochelarii transpareți din rucsac să nu mă mai taie picăturile astea de ploaie/ninsoare ce-o fi, în ochi. Dar cine să depună efortul să îi scoată? Nici mobilul care e la îndemană nu ma obosesc să-l scot pentru o poza măcar. Și io fac mii de poze la orice alergare. E friiig. Dar sunt tare mulțumită de geaca de la Vaude față de cea de la Salomon folosită înainte de Trient. N-am apucat să le testez înainte.

Să mă tot repet că așa a fost și noaptea mea. Oboseală, ploaie, parcă cel mai alunecos noroi de care am dat până acum, senzație permanentă de mers la baie și un clocot fără de sfârșit în burtă, dar fără să mă doară și un amestec de tristețe cu nervi că n-o să mai râd vreodată cu D, că s-a dus cum s-a dus… și bucuria că exist, că simt. Stări. Am timp să mă las în voia gândurilor. Apar și momente când totul dispare. Se face liniște în cap. Simt ploaia și mirosul pădurii. Apoi mă lovește iar somnul sau baia sau noroiul.

Încep să-mi simt picioarele dureroase. Am stat probabil prea mult la Trient deși știu cât de tare mă afectează pauzele. Dar na, e fain să ai asistență 🙂 Probabil și bacteria asta ce-o fi mi-a furat din energie. S-o simți și lipsa alergărilor mai lungi din ultima perioada. Visez la un forestier ușor (ce nu suportam eu anii trecuți). Am unul în minte, dar se dovedește inexistent în realitate. Unde e acel CCC mega alergabil pe care mi-l imaginam eu? Că-mi pare de 10 ori mai tehnic decât TDS-ul acum. Am obosit să fiu în fiecare miime de secundă atentă. Prefer atenția de alergat pe stănci/bolovani vs patinajul ăsta artistic.

Ah, ce bine că s-a culcat toată lumea și nu mai insistă să vină la Vallorcine în miezul nopții. M-a uns pe suflet că au venit la Trient, dar acum vreau să merg în ritmul meu, să nu mă ating de mobil, să nu mă gândesc la nimic.

E trecut de 3 noaptea când ajung la Vallorcine și cred că ațipesc câte o secundă/două în timp ce merg. Mi-a dat finala noroiul ăsta. Atâta încordare să-mi țin echilibrul și să nu fug în pădurea neprimitoare de urgență… Cert e că mă mișc cu încetinitorul și sunt stoarsă de energie. Bine că am carat iar degeaba geluri la mine.

După Vallorcine e alergabil, dar nu mai am cu ce :)) Baie în cale… iuhuu! Ocazie de liniștire pentru vreo 10 minute :)) E 4 dimineața acum. Sper să mă trezească răsăritul.

Urmează urcarea până la punctul “La Flégère”, pe care teoretic o știu. De unde apar aia 300m de coborâre anunțați pe panoul de la Vallorcine  nu știu. Poate e punctul de alimentare mai jos de telecabină, mă gândesc. Ușor, ușor, la deal.

Aha! Coborâre surpriză! Cvadricepșii mei sunt blocați. Aia care nu zic niciun pâs la/după nicio alergare, s-au trezit acum că nu le mai convine nimic. Iar coborârea asta e ceva ce pur și simplu nu pot concepe. O consider diabolică. Ce caută aici???? Care-a fost nebunul care a băgat-o în traseul de cursă la km 90? Tre’ să sar de pe bolovani direct în noroiul pe care nu mă pot opri, cu niște picioare care nu MAI VOR. Ajung să descațăr pe ici-colo căci n-am încredere să țopăi. Mă depășeșc probabil toți alergării care mai erau în spatele meu în cursă. Așa a părut. O să rămân să dorm în noroi dacă mă rostogolesc acum pe aici. Merg cu o prudență enervantă și dureri de care deja încep să mă satur. Bețe…de ce nu am bețe? Pe bune, atât de stupid mi se pare chinul din toată noaptea asta. De a face un pas înainte și apoi jumătate înapoi 🙁

Mai e atât de puțin până la finish și mie îmi vine să renunț. Cât se poate de sincer e gândul. Dar chiar dacă renunț… tot va trebui să continui să merg, că doar nu mă iau ăștia cu elicopterul. Deci nu rezolv nimic. Urcările sunt mult mai ușoare pentru picioare, dar nu și pentru burtă. Tot ce mă ține în priză acum este gândul că voi da de o baie la următorul punct. E restaurant/telecabină acolo, deci tre’ să fie ceva decent.

Ies din pădure, intru pe forestierul destul de abrupt până la Flégère.

E 6 si ceva dimineața. Mă simt cumva mai relaxată. De aici n-ar trebui să mai am surprize. O să mă târăsc cumva până la finish. Totuși bucata asta de urcare pare că se tot lungește. Mă așteptam la vreo 20 minute și-au fost 40.

“La Flégère” Ieeeei, am ajuns la baie! Micile bucurii ale vieții :)) Apoi intru în cort pentru o ultima realimentare.

Urmează ultima coborâre cu picioare nefuncționale. Încerc să le masez puțin. Nicio diferență. Dau în ele. Nu ajută. Strâng din dinți si forțez alergare pe coborâre. Vai ce durere 😃 Am dat o căruță de bani să fac asta nu? Dar hei, pare că se pun nițel în funcțiune cvadricepșii. Un alergato-șchiopătat cu strâns din dinți. Important e că merge. Noroiul e și el mai drăguț cu mine. E amestecat cu pietriș pe aici și nu mai aluneca așa tare. S-a luminat și m-am mai activat acum. Ce vie mă simt! Un melc plin de viață…

Hai că-i frumos p’aci!

La căbănuța cu flori (La Floria) nu-i nimeni încă.

Mă așteaptă toți la finish 💚. Chiar alerg ultima bucățică, prin oraș. Așa, mai în reluare. Atmosfera clasică de UTMB, cu aplauze, strigat pe nume, încurajări, felicitări. Noroc că n-am fost mai rapidă, să ajung pe timp de noapte 🙂 Am putut să mă bucur de final.

Cursa asta și-a făcut treaba, m-a uns, m-a chinuit, m-a ajutat. Sunt bucuroasă. Ba nu, extaziată de-a dreptul că sunt în viață, că am o familie minunată, că pot simți durere de toate felurile și mă pot bucura de un milion de chestii. Trăiesc și simt. Să profit de asta cât mai am ocazia. Cam cu gândul ăsta s-a terminat alergarea. Și cu părere de rău că nu apuc să alerg cu Vio.

Total participanți: 2122 din care au terminat 1640 (DNF 482)

Am avut senzația de la Vallorcine încolo că mai e doar o mână de oameni în spatele meu. Dacă mă depășesc toți o să trebuiască să fiu și mai atentă la rută. Am toate șansele să mă amețesc pe aici, deși sunt marcaje la tot pasul. Dar cică eram pe undeva pe la mijloc.

Loc categorie de vârstă: 39
Loc open feminin: 255 (din 495)
Loc open: 1102

Am mers la un duș (altul rece… mama lor de dușuri), apoi să mâncăm ceva în oraș. Cu niște învârteală prin centru, că poate n-am făcut suficienți pași azi. La prânz mă retrag pentru vreo două ore în camper, să bag niște somn, să-mi revin nițel. Zici c-am băut toată noaptea. De la farmacie primesc Smecta și probiotice. După 2-3 zile a început să fie mai bine, cam la o săptămână păream vindecată. Nu știu ce am avut – bacterie sau doar flora intestinală distrusă de la efort/isotonic, după cum a sugerat farmacista.

Ținând cont de condițiile de la cursă și de cum am terminat, aș putea spune că antrenamentul început în februarie a fost unul cu succes. Faptul că m-am ținut chiar bine de el și l-am adaptat permanent în primele 4 luni cred că a contat mult. Nu mă interesează să mai merg la o alta cursă UTMB, atât de aglomerată și de scumpă, dar nu m-ar deranja să mai merg la câte un 100k sau poate chiar mai mult în viitor și să pot face alergări faine și lungi în weekenduri fără să mă distrugă. Așa că îmi doresc spor la antrenamente 🙂

Duminică – the day after

Ștefan se duce la o alergare, iar eu fac o mică drumeție cu Victor, până la un loc de joacă. După prânz o luăm spre casă, cu o oprire lungă la terasă, căci am dat nas în nas cu niște prieteni. Ajunge noaptea târziu, după cum ne e obiceiul prost. Apoi bagaje și zbor spre România.

*alergare Ștefan

Pe curând, Chamonix!

*Ca idee… că tot nu am dat încă publish la jurnal, la peste o lună după concurs: încă nu am avut nicio alergare cu bețe, nu mi-am cumpărat (am zis oricum că le folosesc în primă fază pe cele de schi de tură), deși mi-am promis că încep să folosesc, să mă învăț cu ele. Sper până la sfârșitul anului să mă țin de promisiune.