Destinația: Pontresina (Pasul Bernina), Engadin, Canton Graubünden, Elveția // zona St.Moritz
Cursă alergare montană: Bernina Glaciers Marathon 44km, 2800m+ (5 iulie)
Perioada: 03 - 06 iulie 2025
Transport/cazare: camperu' Ursu obosit / camping TCS Camping Samedan
Echipa: Ștefan, Monica, Victor (3 ani și 5 luni)

Link cursă Strava – Bernina Glaciers Marathon
Website eveniment: Bernina Ultraks

Prima cursă a anului și una la care aș reveni cu plăcere. Cică una de antrenament pentru cei 100km care mă așteaptă la CCC – UTMB Mont-Blanc (cursa de la finalul verii despre care am scris deja).

Introducerea interminabilă…

Ultimele curse montane ceva mai lungi și pe teren nițel mai tehnic la care am participat au fost în 2019: Transilvania 50k,  Scenic Ultra (s-a terminat pe la km 80-90 alungați de pe creastă de fulgere) și în octombrie, MPC-ul. Cel mai rapid MPC al meu (5 ore juma’), dar și unul tare trist. Nu-mi vine să cred că au trecut 6 ani de atunci…

Am rămas fidelă doar unui maraton mai ușurel din Italia, căci fusesem deja la toate edițiile, inclusiv cu burta maaare (la pas, la cursa scurtă). Mici alergări răzlețe, fără plan, am reînceput destul de curând după ce am născut, dar abia anul trecut m-am decis să încerc să mă țin de 4 alergări pe săptămână, chiar dacă apuc doar 1km. Nu contează durata, viteza, nimic. Pe lângă plăcerea alergării, limpezirea capului și un scurt timp doar pentru mine, chiar aș vrea să devină iar rutină. În timpul săptămânii alergările erau de 2, 3, maxim 5km, iar în weekend undeva între 5 și 10km. A funcționat și am început să cresc ușurel volumul cu unele escapade mai lungi care mă rupeau. Am mai participat anul trecut la un semimaraton în Elveția – Engiadina Scuol Trail (cursa pe Strava), o feerie a florilor și am prins curaj să mă înscriu la una ce părea foarte interesantă, de vreo 50km – o traversare a munților din Adelboden până în Crans Montana – Wildstrubel by UTMB (cursa pe Strava). Din păcate a nins mult în septembrie anul trecut și au fost nevoiți să scurteze mult, să renunțe fix la partea cea mai faină. Apoi a venit clasica cursă de la Valtellina și s-a terminat anul 2024 cu o ușoară revenire, dar fără entuziasmul unei curse mai pe gustul meu. Am prins însă niște alergări lungi foarte faine toamna trecută.

Engiadina Scuol Trail (iunie 2024)

Și a venit 2025. Ghindocul a început să doarmă mai bine noaptea, chiar dacă puțin, iar eu simt dorul de long run-uri pe munte pe care să le pot face cu energie și plăcere. Cursa scurtată de anul trecut (Wildstrubel) mi-a dat totuși puncte pentru o înscriere la UTMB și prinsă din discuțiile prietenilor… mă bag la loterie, că “oricum nu mă trage“. Și ce să vezi, “trag lozul câștigător” (panică). Mai sunt și singura dintre cunoscuți care am fost trasă. Cât noroc să am? După multe îndoieli, plătesc până la urmă înscrierea. Să da, să nu? Greu să mă decid. Am zis totuși că nu-mi strică să am o țintă si chiar să mă apuc de alergare mai serios nițel. Si la căruța de bani pe care o dau pentu CCC ar fi bine măcar să încerc să ajung la start validă.

În februarie îmi schițez un plan în mare, pe care îl adaptez în permanență. Decid că mi-ar prinde bine o cursă intermediară mai scurtă, la început de iulie. Rămâne să aleg între două din Elveția, relativ aproape de casă. Stoos și Bernina Glacier. Sunt convinsă de Claudia că ar merita cea pe ghețar căci e o ocazie să ajung pe acolo în condiții oarecum de siguranță. Stoos e mai lungă, cu priveliști faine și teren mai ușor. Mai simplu de mers la o alergare de weekend acolo.

2 săptămâni înainte de concurs

Antrenamentele au mers zic eu destul de bine până acum. La final de mai corpul s-a adaptat deja la peste 100km pe săptămână cu minim 3000m diferență de nivel. Cel mai mare stres este să nu mă accidentez căci am crescut volumul foarte mult. Am încercat să o fac cât mai bine și să fiu atentă la orice semnal dat de corp că e prea mult. Adevărul e că niciodată n-am alergat așa mult săptămânal. Plecăm în weekend in zona Madrisa, pe lângă Davos, unde e un loc de joacă la înălțime pentru Victor și poteci cât cuprinde pentru alergare la altitudine. Îmi dau seama că am urcat cât voi urca și la concurs și nu mă mai sperie asta. Pe ultima urcare s-a blocat ceva la picior după o bucățică foarte scurtă de coborâre abruptă pe un drum cimentat, dar a funcționat până la capăt. Au ieșit 39km cu 2800m+, cam cât o să am și la concurs. Apoi ies cu Victor la joacă cât aleargă și Ștefan. Și buf! Cădem împreună și-mi sucesc ceva pe la gleznă. Nu pare nimic distrus, dar doare destul de tare. Hai că de ce ți-e frică d’aia nu scapi. Două zone la piciorul stâng bușite înainte de Bernina.

Urmează două săptămâni de revenire. Alerg minim și foarte încet. Durerile apărute în weekend se micșorează treptat și dispar într-o săptămână. Mușchii încep să se relaxeze. Vreau să fiu drăguță cu picioarele mele și mă gândesc să îmi fac masaj cu aparatul lui Ștefan. Și din ce voiam să fac un bine…. m-a luat o durere permanentă de genunchi de nu-mi vine să cred. Nu la coborâre, ci la mers, la urcat scări, la orice. Din… nimic. Mai am câteva zile și asta nu pare să treacă nicicum. Undeva sub rotulă, o durere nouă și mega enervantă. No… asta e! Nu știu daca are vreo legătură cu masajul ală exagerat, dar în momentul ăla s-a activat.

Ajungem de joi seară într-un camping micuț și primitor în apropiere de Pontresina, întins pe o fâșie de pădure între râu și soșea. O plimbare cu Victor cu bicicleta și o scurtă alergare ușoară de seară. Foarte plăcută.

Ajung până în Pontresina și mă bucur de liniștea și lumina serii. E răcoare și liniște.

Vineri nu mai apuc să alerg, durerea e încă prezentă. Ștefan lucrează și noi plecăm cu bicicleta la market și la joacă. Un loc amenajat pentru copii, drum pitoresc și un mic aeroport cu avionașe și elicoptere, numa’ bun de privit cu puștiu’

După prânz iese și Ștefan la o alergare, urmând ca eu să dau o tură cu bicicleta spre seară, să-mi ridic numărul de concurs. Îmi place zona.

Ziua concursului – Bernina Glacier Marathon

Decizia: iau startul, dar nu forțez deloc și mă retrag dacă devine prea puternică durerea la genunchi. Nu vreau să-mi stric vacanța cu bicicleta din Norvegia care urmează în mai puțin de două săptămâni. Și așa vin zile cu mult condus și oboseală cel mai probabil.

Am două concursuri tot anul și am tot sperat să dorm decent măcar în noaptea dinaintea lor. Nu reușesc. Tot la 5 ore mă blochez. Duș, mâncat, cafea. Iau bicicleta până la start. Nu-mi imaginam că o să îngheț în 10 minute cât am avut de pedalat de o să pornesc cu degetele amorțite :))

Încălzirea o reduc la 2km. N-am tragere. Câteva degete de la picioare îmi rămân încă amorțite de frig. Controlul de echipament și-o poză, două cu Claudia la start. Hai la distracție! Organizatorii ne atenționează în germană că există posibilitatea să oprească concursul din cauza fulgerelor, dar speră să nu. În engleză decid să nu mai menționeze asta, ci doar că o să fie bine :))

Începutul e pe un forestier, în urcare lină. Friguț și plăcut. O bucată bună de încălzire și perfectă pentru cei rapizi să se desprindă. Alerg încetișor, cu plăcere. Am pornit cu dureri de burtă la care mă așteptam (fără legătură cu mâncare/băutură), dar surpriză – îmi dau seama că nu mă doare deloc genunchiul. Mi-e și frică să schimb ceva la ritm, la mișcări. Intrăm pe potecă. Ușor ușor devine mai tehnică și acum parcă îmi pare rău că n-am bagat viteză la început căci cei din fața mea nu au chef de joacă pe bolovani, iar depășirea nu prea merge ușor pe aici. Cât pe ce să-mi iau un băț în ochi că nu-s mereu suficient de atentă.

Uau, ce tare se vede ghețarul!

Plouă mărunt sau e doar umezeală în aer? Încep să se audă tunete. Ups, oare o să avem ocazia să facem totul traseul sau se va întrerupe? Ajungem la gheață și ne punem toți gheruțele. Suntem toți mai mult ca la o plimbare rapidă; nimeni din jur nu dă tonul la ceva viteză. Mă complac în ritmul ăsta și continui să mă bucur de traseu. Iar fac exagerat de multe poze pentru un concurs.

Tot beau și mănânc câte puțin, chiar dacă e frig și nu prea îmi cere corpul. Dar știu că mai încolo o să conteze. Burta mă chinuie în continuare, dar bucuria că genunchiul ține cu mine bate orice altă problemuță. O ploaie măruntă și înghețată ne ține de urât pe ghețar. Încă nu-mi pun geaca. Câteva crevase mă opresc pentru 2-3 secunde, cât să prind curaj să le sar. Clar nu aș fi făcut traseul ăsta în afara concursului. La o alergare solo, eram de multă vreme întoarsă din drum.

Nu mai scot colțarii pe bucata dintre cei doi ghețari. Sincer nu știu cum ar fi mai eficient.

O bucată scurtă pe ghețar parcă simt ceva la genunchi? Stai să vezi ce o să mă rupă pe coborâre, mă gândesc… Mă mai trag de stâncă pe ultima parte a urcării spre Diavolezza și mă bucură asta. Un motiv pentru care nu mă tentează bețele la alergare ar fi senzația că îmi pierd din libertate. Numa’ gândul îmi creează disconfort. Deși m-ar ajuta să trag mai tare presupun. Zâmbesc la florile care au găsit puterea să crească în bolovănișul ăsta și mă mir că nu mă doare capul la 3000m. E și prima dată că alerg la altitudinea asta ca nefumătoare. Am încercat în trecut câteva skyrace-uri în Alpi, dar renunțasem căci mă chinuiau grav durerile de cap.

Revin la cursă. Dau câteva mesaje și aflu că Andrei cu Miruna sunt sus la încurajări. Au urcat cu telecabina. E fain să-i vad. Toată lumea e înfofolită pe aici. Îmi umplu sticlele cu apă /iso într-un mod stângaci și o tai din loc, ușor înfrigurată. Chiar m-am străduit să pregătesc dinainte sticlele și tot m-am trezit că fac lucrurile pe dos.

Tocmai s-a terminat cea mai mare urcare din cursă și îmi dau seama că m-am cam lenevit. Dar vine o porțiune de distracție pe coborâre. Genunchiul nu îmi face nici cea mai mică problema. Nu-mi vine să cred! De aici încolo mă tot intersectez cu alți alergători care îmi fac loc la coborâre și mă saluta pe urcare. Clasic.

Când ajung pe plat, pe iarba, văd niște stegulețe mai în stânga mea. Suficient cât să mă întreb daca nu cumva am greșit drumul și să pierd din atenție. Calcat strâmb. Gleznă dreaptă dureroasă. Dar trece repede. Pfiu, mă speriasem nițel.

Traversăm drumul asfaltat și e punct de alimentare aici la care nu mai opresc. Continuăm printr-un amestec superb de iarbă, noroi și balegă. Nu simt nevoia să mă afund în el pentru câteva secunde câștigate, ocolesc cât pot. Și vine urcare măricică, cu peisaj complet diferit față de prima. După combinația de gri și alb și noi, alergătorii ca stropi de culoare, acum e totul verde și cu floricele. Oare chiar m-ar face mai rapidă niște bețe pe urcări? Prea are toate lumea din jur care mă depășește. Vai ce fain e pe aici!

Ajungem iar la altitudine destul de mare. N-am deloc durere de cap. Hmm, ia să caut un skyrace în cazul ăsta 🙂 S-a terminat al doilea urcuș și mă simt ok aș zice. Probabil am mers cam încet în prima parte pentru o cursă.

Peisajul se schimbă iar.

Zona e alergabilă, ploaia și răcoarea sunt date uitării, soarele își face apariția.

Iuhuuu!

În față e o mică baltă de sânge și un alergător care se ridică. Pfoai ce lovitură la cap… Pare că mai e cu un tip și zice că e ok. Au sunat deja după ajutor. Mai schimb două vorbe, îi dau dau și fașa mea din rucsac, apoi reîncep ușurel alergarea. Fata care tot alerga în urma mea s-a dus mult înainte.

Revenim la iarbă și floricele. Pare că se termină curând urcarea. Ceasul zice că s-a adunat deja diferența de nivel oficială. Deci gata, să mă pregătesc de coborârea finală. Se vede fain spre St. Moritz. La bază e Pontresina de care parcă ne tot îndepărtăm. Nu-i dăm în jos? Și unde credeam că se termină urcușul apar niște scări surpriză. Haha, mă ia prin surprindere bucata asta și încep să simt nițel oboseala. Și totuși, de ce ne îndepărtăm de finish când mai sunt doar 4 km de dat la vale?

Ajungem la o cabană tare simpatică, unde clar aș veni la o drumeție. De data asta, tot în jos e poteca, cu o scurtă zonă de plat unde chiar simt că nu prea trage motorașul. Lăsăm în urmă ghețării și ne topim sub soare.

S-a făcut cam cald și devin din ce în ce mai leneșă cu băutul apei. Las’ că mai e doar puțină coborâre. Greșeală destul de clasică… Normal că acum mă simt mega amețită și viteza lasă mult de dorit. Traseul devine și el parcă din ce în ce mai lung. Cu vreo 2km mai mult decât aveam în minte.

Genunchiul n-a zis nici pâs. Piesajul și vremea s-au tot schimbat, de zici că am fost la un ultra, nu la 8 ore de alergat pe munte.

Ajung la finish într-un timp la care nu aș fi sperat la start (8h15). Și-mi dau seama că s-ar fi putut chiar mai bine cu ceva mai multă atenție. Victor a avut o zi plină și a adormit în caleașcă. Claudia a ajuns cu aproape o oră mai devreme. Mai stăm puțin la ceva mâncare, o vorbă și-o înghețată. Ne reîntâlnim ulterior la o pizza cam scumpă și nereușită în oraș.

Și rezultatele finale la categoria “bătrâioarelor”:

 

Aș reveni. Și în zonă și la concurs 🙂

Mâine dimineață plecăm spre Dolomiți, după care înapoi în Elveția căci are Ștefan concurs, apoi bagaje pe fugă pentru vacanța cu bicicletele și cortul din Norvegia. Mi-e soooomn 😀

*Jurnalul Claudiei: www.meetsun.ro/jurnale-trasee-montane/bernina-ultraks-gletscher-marathon/