Data: 23 iulie 2017.
Traseu Austria, Vorarlberg: Ebnit - Ebniter Tal - Binnelgrat - Hoher Freschen (2004m) - Freschenhaus - Pöpiswiesalpe - Dümelesattel - Valorsalpe - Ebnit.
Echipa: Ștefan, Monica.

Am două mici frici acum, înainte de plecarea în Norvegia – să nu mă accidentez și să mai reziste puțin adidașii, să nu se rupă înainte sau în timpul cursei. Vacanța n-o să fie cea mai lungă din an, dar o aștept cu sufletul la gură de când am părăsit locurile alea minunate anul trecut. Mă năvălesc emoțiile de fiecare dată când mă gândesc la Tromsø.

E ultimul weekend înainte de plecare și ultima alergare lungă pe munte înainte de cursă (Tromsø Skyrace). De data asta încercăm să facem o tură ceva mai scurtă, să ne recuperăm rapid. Caut un vârf nou în apropierea casei și un traseu mai dificil. Că știm ce ne așteaptă și cu cât e mai accidentat terenul de antrenament, cu atât mai bine.

Pe la 5 la prânz se anunță ploi cu descărcări electrice așa că încercăm să finalizăm alergarea până atunci sau măcar să nu ne prindă în creastă.

Găsim un loc de parcare în orășelul Ebnit, ascuns în munți și pe la 10 juma’ pornim pe căldură spre vârf. În sfârșit nu mai începem alergarea direct cu urcuș dur. Avem timp de încălzire pe câțiva kilometri de forestier care urcă lin pe lângă râul Ebniter Ache. E cald, dar ne intrăm încetișor în ritm. A început să se coacă zmeura. Miami, abia aștept să înfulec. Ca de obicei, Ștefan e în formă la început, eu scârțâi. De data asta chiar ceva mai tare. Parcă toate mă dor azi. Tălpile par cele mai chinuite și nici burta nu-i prea bine. Alerg lejer, în plin soare, pe forestier și aștept momentul în care o să mă simt mai bine. Trecem de o cascadă și curând facem stânga pe o potecă care ne ia mai tare. Gata, s-a terminat partea alergabilă. Se mai calmează durerea la picioare puțin. Panta e zdravănă pe aici prin pădure, ba cu rădăcini, ba cu pietre de toate dimensiunile, bolovani și noroi pe alocuri.

După o oră și ceva insist să luăm juma de gel. Ștefan nu prea vrea, dar am tot zis să testeze, să ia înainte să-l lase energia sau să i se facă rău. La el a intrat. Eu însă încerc un gel nou, sărat, de la care se strânge stomacul și mi se face greață instant. Și așa mă simțem cam nașpa, gelul ăsta m-a chinuit și mai tare. Bleah. Rămân la singurul pe care-l suport. Gata, nu mai fac teste. Capul sus, respir adânc, încerc să urc într-un ritm constant și concentrat și încet, încet îmi revin.

Hai că n-am ales rău nici de data asta.

Mai prin pădure, mai o poieniță și ieșim pe un mic platou unde își fac văcuțele veacul și strică poteca. Țopăim printre găurile cu noroi și urmează Binnelgrat, partea pentru care am ales ruta asta, până pe vârful Hoher Freschen.

*Vf. Hoher Freschen

Până ajungem pe vârf sunt refăcută. Scurta creastă e atrăgătoare, cu o potecă îngustă, expusă pe alocuri și-o trecere în care mai am puțin și fac șpagatul.

*labirint

Se vede și Bodensee de aici.

*Binnelgrat

Pe partea cealaltă e un platou calm, unde-i destul de multă lume adunată.

Mai e o creastă interesantă care pornește de la Hoher Freschen, dar o lăsăm pe altă dată din două motive – vrem să o luăm pe trasee mai alergabile și, în plus, murim de sete deja. Așa că ne oprim la cabana Freschenhaus și ne refacem rezerva de apă.

*vedere de la cabana Freschenhaus spre vârful Hoher Freschen

Urmează o coborâre cu pietre și noroi unde încep să mă întreb “oare când o să alegem și noi niște poteci pe care chiar avem șanse să alergăm…?” Cobor cu destul de multă atenție căci am stresul cu accidentarea înainte de Tromso.

*n-am mai avut parte de mult de norioială

Ah, ce cadou plăcut la final de coborâre. Nu rezist tentației. Mă descalț și intru în apă. E surprinzător de caldă și intră perfect după trei ore prin soare. Îl corup și pe Ștefan la o mică bălăceală.

Acum observ că am ratat niște locuri faine de făcut baie în râul Frödisch, nu departe de unde ne-am oprit. De ținut minte pentru tura viitoare în zonă.

Apoi începe iar urcușul. Greșim puțin traseul, dar ne întoarcem rapid pe cel bun. O scurtă urcare în plus nu strică.

Fructe de pădure, iuhuuuu! Dăm de tufe pline cu afine coapte. Primele pe anul ăsta. Uit de orice alergare și mă înfrupt din ele. Nu mă pot sătura.

*Ștefan entuziasmat că și-a găsit un arici moale 🙂

*vedere spre Hoher Freschen, Binnelgrat și Valüragrat

Planul inițial includea încă un vârf, dar curând o să vină furtună cică. Și nici nu vrem să forțăm prea tare azi. Am urcat deja aproape 2000m în vreo 20 km. E suficient așa că alegem un traseu către vale. Nici ăsta nu e foarte alergabil, dar e totuși ceva mai ok.

Gata, ne-am intersectat cu forestierul de la începutul traseului. Acum putem băga puțină viteză, să prindem deschis la supermarket. Bag aparatul foto în rucsac să și dau să sprintez.

Buuuuum! Șiretul de la adidasul drept e desfăcut. Calc cu stângul pe el și plonjez cu putere pe pietriș, cu genunchii înainte, apoi cu bazinul, burta și coatele. Nuuuuuuu, Tromso! Nu se poate așa ceva. S-a rupt? Mai pot mișca piciorul? Urlu cam 30 de secunde. Nu-mi vine să cred ce tocmai s-a întâmplat. Într-o clipă, pe cel mai ușor teren posibil. Ce-i drept, mereu ziceam celor cu care mergem în ture pe munte – atenție sporită în zonele mai ușoare ca acolo te deconcentrezi de obicei. Ștefan mă astepta și a văzut tot. Nu știe dacă să râdă sau să se sperie. Mă opresc din urlat și mi-e frică să testez dacă pot îndoi genunchiul drept. Zi-mi că n-a pățit nimic. Nu acum, nu înainte de Tromso! Cum am putut să fiu atât de neatentă? Vai ce draci am pe mine! Îmi mișc piciorul ușor cu ajutorul mâinii. Pare totuși ok. Dar știu că acum e încălzit și n-am cum să-mi dau seama cât de rea e lovitura. Oricum, pot merge. Mă relaxez puțin. Mergem la râu, mă spăl, dezinsfectez, leucoplat, fașă și-un nurofen. Le am mereu la mine… Până acum mini-trusa medicală am cam folosit-o pentru alții. A venit timpul să profit și eu de ea.

Ștefan propune să rămân și să vină cu mașina să mă ia. Nu, nu, hai s-o luăm din loc. Oricum nu cred că are voie pe aici cu mașina. Dar pot merge, e ok. Încerc să alerg. Funcționează. Cu durere și ușor șchiopătând. Of, să nu fie ceva stricat pe acolo. Se mai răsfrânge din când în când durerea în ace în jurul genunchiului. Dar totuși, pot alerga. Trebuie să fie ok. Ștefan mă ia cu “trebuie să faci o radiografie”. Refuz să mă gândesc la o problemă gravă. Pe de altă parte am făcut-o lată de multe ori cu suportat durerea și stricat chestii iremediabil… Nu, nu… o să fie bine 🙂 Alerg încet și râd din când în când de stupiditatea căzăturii. Of, of. Las’ că o să fie ok. Ba mă apucă nervii pe mine că n-am fost atentă, ba mă distrez. La final alegem o potecă alternativă spre mașina și avem puțin de urcat. Pare că la urcare mă doare ceva mai tare când împing în el. Nu, nu mă mai gândesc acum. Dacă am mai alergat 5 km după căzătură îmi tot zic că n-are cum să fie o problemă pentru care să fie nevoie de pauză.

*imediat după trântă. O să fie bine 🙂

Câteva vânătăi și zgârieturi. Sper să fie doar atât și vacanța care începe în câteva zile să nu fie afectată.

Mâine totuși nu alerg. Stau cuminte. Bine că m-am îndopat cu afine 🙂

“De ce ți-e frică de aia nu scapi” îmi răsună în minte. Așa că acum mă conving că o să treacă și-o să alerg ca o nebuna, iar adidașii nu se vor rupe. E clar, da?

*filmulețul cu ruta: www.relive.cc/view/1096275285