Data: 1 aprilie 2017. Destinația: Elveția, cantonul Graubünden, Oberhalbsteiner Alpen, vârful Piz Platta. Echipa: Ștefan, Monica, Markus, Xaver, Beat, Karl, Milena.
Ora 3.15 trezire. Nu mi-e greu să mă ridic din pat căci n-am apucat să adorm profund. Dar îmi dau seama curând că sunt încă amețită de oboseală. Ora 4.20 intâlnire cu Markus și plecare spre Mulegns, undeva în apropiere de St. Moritz. Ora 6.10 sosire în parcare. Ora 6.15 pornire pe traseu. Monica e pe altă planetă și plânge după o cană de cafea. Așa începe ziua de sâmbătă. Știam că azi avem tură lungă, dar nu ne-am gândit că o alergare de seară până pe vârful de lângă casă o să ne dea programul peste cap. Cu mușchii obosiți și mai puțin de 4 ore de somn, dimineața asta mi se pare prea crudă cu mine. Și corpul cred că e cam supărat pe mine că nu-l las măcar puțin în pace.
Încă nu-mi vine să cred că în 5 minute toată lumea e gata de pornire, cu rucsacul în spinare. E încă întuneric. Vreau să doooorm! Sau măcar să stau juma de oră, în liniște, la o cafea.
Of, Ștefan cu schiul lui de tură… Eu deja mă gândesc la milioanele de flori printre care o să alerg, la creste însorite și răcoriri la izvor. Acum e întuneric încă, e frig, am o ușoară durere de cap și nici măcar zăpadă nu prea e. Las că trebuie să trec de hopul de dimineață chinuită și o să fie bine. Hai, rezistă puțin că n-o să-ți pară rău mai încolo. Doar ai experimentat asta de atâtea ori!
Mulegns, mica localitate din care avem startul e situată la peste 1500m altitudine, însă zăpada e deja pe ducă pe aici. Punem schiurile, dar le dăm jos imediat căci nu mai avem pe ce aluneca. Urcăm în clăpari pe un drum forestier până la următorul petic de zăpadă. Punem schiurile, le târșâim puțin, încercând să evităm pietricelele, apoi le scoatem că se termină zăpada. Și facem asta de câteva ori bune până terminăm cu forestierul și ajungem într-o vale cu câteva cabane de vară. Am urcat deja 400m și afară s-a luminat, fără să avem însă parte de spectacol de culori. Cerul e destul de posomorât, iar prognoza anunța pentru azi ceva ninsoare. A trecut o oră și jumătate de la plecare și încă tânjesc la starea de bine. De ce nu vrea să vină? Mă așteptam să-mi treacă somnul și durerea de cap până acum și să-mi intru în formă. De aici, din vale, se vede vârful pe care vom urca azi. Chiar se eliberează pentru moment cerul și putem admira ținta. Dar nu vom cățăra pe peretele ăsta. Vom ocoli prin stânga și vom urca pe partea cealaltă.
Parcă, parcă mă simt ceva mai bine, acum că am făcut și o mică pauză de ceai și ciocolată. Gândul la tonele de dulciuri din rucsac pe care consider că le voi merita, îmi mai dă un plus la stare. Hai că o să fie bine, uite ce fain arată vârful.
*Piz Platta – ținta de azi, micul Matternhorn
Cu schiurile în picioare, mergem mai cu spor acum. Tăiem poiana și-apoi o luăm la deal, printr-un mic labirint de tufe și bolovani, pe valea Bercla. E suficientă zăpadă deja încât să le putem ocoli fără probleme. Mă uit la ceas. 2 ore de chin și durerea de cap e în creștere. Nu-i a bună. Hai că o să fie mai bine mai încolo. O să fie priveliștea mai faină și o să uiți de toate și o să zburzi! Asta îmi tot spun. Momentan încerc să țin pasul cu restul. Din când în când simt cum îmi crește pulsul fără să depun un efort mai mare și încep junghiuri de toate felurile. Oboseala își spune clar cuvântul.
Gata cu valea ocolitoare. Hai să trecem pe masivul celălalt și să o luăm spre vârf. Urmează o scurtă porțiune cu partă ceva mai mare. Focile nu țin foarte bine pe zăpada asta și e nevoie de concentrare mai mare. Inspir adânc și încerc să merg cu atenție, deși capul nu prea mă ajută. Și din prea multă prudență vreau să fac un pas mai jos, pe urme mai bune. Atât mi-a trebuit. În următoarea secundă îmi alunecă schiul din vale, bățul intră cu totul în zăpadă și mă învârt în jurul lui, sperând să nu mă duc cu totul la vale. Un schi mi-a sărit și nu… nu-l legasem de clăpar. O ia la vale, dar am noroc și se oprește la 2m mai jos de mine. Pfiu, m-au trecut câțiva fiori. Ștefan e în spatele meu și-l recuperează. Ok, acum m-a luat și frica. E prima trântă pe care o iau în urcare, pe schiuri de tură. Deci se poate, e chiar foarte ușor. Ai nevoie doar de o clipă de neatenție. Mă simt aiurea că îi țin pe ceilalți în loc. Încerc să mă misc rapid, dar frica e încă prezentă și fac totul în reluare.
Îmi ia ceva timp să prind iar încredere după trântă. Fac pași mici, apăsați, cu mare atenție. Daca Ștefan vrea să-mi povestească ceva nu-l pot băga în seamă. Mă intereseaza strict ce fac acum – un pas, următorul, următorul, kick turn, de la capăt. Pulsul mi-a rămas ridicat, durerea de cap e în creștere. Ptiu, mama ei de treabă. Sincer, m-aș cam întoarce, dar e o varianta complicată. Nu suntem cu mașina noastră, plus că nu știu dacă m-ar lăsa ceilalți să mă intorc singură.
Îmi dau seama acum cât de mult contează să fiu odihnită. Și câte ture am făcut așa în trecut. Nu-i de mirare că mă sensibilizam prea ușor.
Ok, încep să mă mai liniștesc, frica se estompează. La o mică pauză reușesc să-mi trag sufletul și îmi pun colțarii de schiuri pentru pantele ce vor urma. Pfoai, e prima dată când îi folosesc. Chiar se înfig bine. Partea proastă e că mă încetinesc. Dar pun înălțătoarele unde vreau să nu se înfigă prea tare si merge decent.
Mă uit la ceas. 3 ore de chin. Încep să mă obișnuiesc. Speranțele că o să-mi fie mai bine azi scad. 4 ore. Același chin. Durerea de cap atinge cote maxime. Totul e mecanic acum. Să iau o pastilă oare? Dar simt foarte puternic efortul acum și parcă nu-i ok să combini nurofenul cu efort maxim. Ceva cu blocaj renal…neah, mai bine nu. S-a întețit și ninsoarea putin. Încep să mai zâmbesc, mă simt în expediție.
Ștefan simte și el oboseala și ne e tare greu să menținem ritmul când se mărește panta. Incerc să despart felul în care mă simt de ceea ce văd în jur. Știu că dacă aș putea elimina durerile mi-ar plăcea la nebunie. Probabil când o să mă uit la poze o să pot simți plăcerea chiar mai puternic. O să-mi rămână în memorie doar partea frumoasă.
5 ore de urcare. Ajungem la 3000m, capul explodează, corpul parcă mai are puțin și se dezintegrează.
Urmează un mic horn pe care ne distrăm încercând să-l urcăm pe schiuri. Încetinind puțin, încep să mă simt mai bine. Mi se pare fain pe aici, îmi trezește interesul. O parte din grup renunță la încercarea de a face zig-zag-uri pe schiuri și urcă cu ele în cârcă. Ha ha, e chiar tare. Cu mișcări destul de stângace și mici alunecări trecem de bucata asta fără să le dăm jos. Îmi crește parcă și moralul. Nu a fost poate o alegerea eficientă, dar ne gândim că-i bună de antrenament.
6 ore de urcare pe schiuri. Ajungem în punctul de unde trecem la colțari și piolet. Hai că rămân și vă aștept aic, îi zic lui Ștefan căscând. Nu mai am forță să urc până pe vârf. Mă înfofolesc bine, stau la ceai și mă îndop cu dulciuri. E destul de aglomerat aici. Unii coboară deja de pe vârf, cu hamuri, legați în coardă, tot ce trebuie.
Nu durează mult până îmi dau seama că o să deger dacă rămân. Ne-am oprit de 5 minute și deja mi-a intrat frigul în oase. Nu, n-am cum să aștept aici, în vânt, peste o oră. Scot colțarii și mă echipez de urcare. Sper să mă pot concentra că nu pare o joacă urcușul ăsta. N-am mai fost de multă vreme pe ceva similar.
Cât stăm la echipat, norii se mai împrăștie și avem noroc de scurte jocuri de lumină aruncate pe vârfurile din zare. Ce fain e! O stare de bine și împlinire se împletește cu chinul fizic.
Xaver o ia înainte și eu îl urmez. Are grijă să facă urmele în zăpadă mai bune pentru noi, acolo unde-i cazul. Ajung la prima stâncă ceva mai mare pe care trebuie s-o cațăr. Ce incomozi îmi par acum clăparii. Mă chinui să fac un pas mai mare și simt cum se blochează soldul. Auch, mici crampe. Mai schimb poziția și reușesc într-un final. Dar oare cum o să fie la coborâre pe aici. Vedem.
Ne ia peste jumătate de oră urcușul până pe Piz Platta, alternând zone de stâncă cu mici culoare de zăpadă în care se înfig destul de bine clăparii cu colțari. Panta e destul de mare și sunt atentă la fiecare pas. O alunecare pe aici nu-i permisă. Ștefan are emoții și mă trezesc că-mi zice să mă uit în dreapta. E hău mare și-i dă fiori. Încerc să nu-l bag în seamă. Mă lupt cu concentrarea și cu durerea de cap. “nu mă interesează abruptul acum, ci cum putem urca în siguranță și cu atenție. Uită-te în sus” – îi zic geva de genul ăsta. Nu vreau să-i măresc emoțiile. Vreau să se poată aduna pentru ce are de făcut acum.
Ieeei, uite și crucea de pe vârf. Gata cu urcușul pe ziua asta. Cele 7 ore de efort de urcare n-au fost deloc ușoare. Urmează clasicele felicitări și pupături. Feliciți pe fiecare din grup și te pupi de 3 ori – ăsta-i obiceiul pe aici.
Iese câteva minute și soarele. Frumos cadou. Cât să facem o poză cu priveliștea de pe vârf și să zâmbim mai cu forță. Acum mă bucur că n-am rămas mai jos să-i aștept. Mi-a plăcut urcușul. Mi-era dor de teren ceva mai tehnic și de emoțiile specifice.
Mai stăm puțin aici, la un ceai. Dar nu mult, că bate vântul și soarele s-a ascuns deja. Începe retragerea. Ștefan e mai calm acum, dar tot are parte de câteva emoții și se trezește să-mi zică iar “Monica, te rog ai grijă” fix cănd mă concentram mai tare la teren, cu abruptul în față.
A fost mult mai usoară coborârea față de cum mă așteptam. Exceptând o mică zonă în care am preferat să descățărăm, a mers ok. Iar vremea parcă e în ton cu mine. Încep să mă simt mai bine, să mă obișnuiesc cu durerea de cap, iar soarele își mai face din când în când apariția.
Iuhuuu, acum să-i dăm la vale!
Picioarele suferă puternic. Dar fac câte două viraje, mă opresc să le odihnesc și apoi încă două-trei. Avem parte de porțiuni chiar faine și mă obișnuiesc repede cu tipul de zăpadă. Acum la fiecare tură parcă trebuie să învăț cum se schiază în funcție de cum e zăpada. Primele viraje sunt mai cu frică, dar te prinzi cum stă treaba și-apoi merge bine.
Milena pare și ea destul de obosită. Se trântește pe zăpadă la fiecare scurtă pauză. Rezonez total.
Iubesc fiecare oprire, mai ales când mai iese puțin și soarele.
Parcă începe să scadă și intensitatea durerii de cap cu cât coborâm. Dar au trecut totuși peste 9 ore de când am pornit pe traseu și oboseala o resimțim mai toți. Ultimele două ore de coborâre sunt poate nu cele mai plăcute pentru schi, dar îs cu voie bună.
Gata. Kaputt. Mai facem o ultimă pauză la căsuțe, mulțumiți de tura de azi.
De aici începe drumul forestier în care dăm schiurile jos de cel puțin 10 ori.
După 11 ore pe traseu ajungem înapoi la mașină. Mă așteaptă o sticlă de Coca Cola și niște adidași comozi.
A fost cu siguranță cea mai grea zi de schi de tură de care am avut parte până acum. Dar abia o aștept pe următoarea similară, în care să pornim odihniți.
Traseu: Mulegns (e o mică parcare la intrarea pe forestier; la 6 dimineața era deja plina) – drum forestier pe valea “Apa da Faller” – Tga – Val Bercla – Piz Platta 3392m, rutele 43 și 430b.
Harta cu toate detaliile: https://map.geo.admin.ch
Pentru detalii condiții zăpadă, risc avalanșe elvețienii au un super site www.slf.ch
Leave a Reply