Perioada: 22-23 ianuarie 2017.
Destinația: Băile Herculane, M-ții Mehedinți.
Traseu 1: Crovurile, Poiana Beletina – Crovul Mare – Poienile Porcului – Crovul Medved.
Traseu 2: Bălăureală Vf. Colării- Pecinișca.
Echipa: Monica, Viorela, Doru, Adi.
Spre mirarea Viorelei, sunt gata de drum. Nu trec prin cea mai bună perioadă a mea. Capul e vraiște și pare imposibil să vorbești cu mine perioada asta. Au trecut peste două săptămâni de când nu am mai fost pe munte, deși timp aș fi avut. Sunt mulțumită că am făcut măcar gimnastică zdravănă în fiecare zi și am mai ieșit la alergat în parc. Deci corpul e cât de cât pregătit pentru o tură la munte. Să vedem ce-o ieși. Sper doar să nu fiu chiar cea mai rea companie pentru lume.
Sâmbătă seara ajungem în Băile Herculane și ne cazăm la o pensiune. Încep să ma simt ceva mai bine. Despre turele ce vor urma nu cunosc detalii. Ceilalți sunt cu planurile și cunosc zona. Aranjăm pentru o mașină care să ne ducă de dimineață la baza traseului. Ținta e să traversăm crovurile și să coborâm prin Cheile Țesnei. Drumul e lung, așa că plecarea e la 7 dimineața.
Deschid ochii înainte să sune ceasul la 5.30 și încep pregătirile. Cafeaua e de bază pentru mine și pentru Viorela. Suntem gata la timp. Înțeleg că treaseul e ușor. Nu e nevoie de echipament clasic de iarnă. Fără colțari, piolet, corzi sau alte minunății. O să fie doar o plimbare lungă.
Vremea credem că o să fie bună. Momentan e foarte frig, dar o să iasă soarele în curând și se încălzește. Totul decurge perfect până când tipul care conduce realizează că vrem să ne ducă mai departe decât înțelesese. N-ar fi fost o problemă dacă acul de la benzină nu era deja sub minim. Cum să pleci la drum fără benzină, știind că nu ai de unde să alimentezi…? Mda, planurile se mai schimbă la nevoie. Mai avem 5-6 km până la intrarea pe traseu. Am rămas pe undeva pe drumul spre Baia de Aramă. Se analizează alternativele și în final se votează să mergem pe asfalt. Nu-i un început prea bun. Încă sper să ne aventurăm pe coclauri spre Vârful lui Stan, dar nu… suportăm asfaltul până la capăt că-i mai rapid. Și uite așa pierdem cam o oră și jumătate, ținând cont că eram destul de la limită cu timpul. Stresul de partea mea nu există. Viorela are însă în spate o încercare de traversare pe aici care s-a transformat într-o tură epică. Și chiar își dorea să facem toată traversarea azi.
Întrăm pe traseu pe la 9 și jumătate și începem să batem urme prin zăpada pufoasă și sclipitoare. Simt deja cum încep să se mai așeze gândurile, cum se estompează țipetele din capul meu tâmpit. Adi e mereu pus pe glume și povești. Îmi prind bine. Din când în când las însă cuvintele să treaca pe lângă urechi și să simt liniștea locului. Peisajul e calm, soarele ne mângâie, corpul se încarcă cu energie bună. Urcăm prin pădure. Mda, mi-era dor să văd munții în zare, să simt stânca. Și ce noroc de vreme!
Primim explicații cu tot ce se vede în zare. Și undeva, în depărtare cică se vede Vf. Retezat.
Fetele deschid poteca. Băieții pălăvrăgesc în spatele nostru. Deja îmi crește cheful de alergare. Uf, suntem la drumeție azi. Dar las’ că nu plec din țară fără o tură mai rapidă cu Viorela. Sper.
Intrăm iar într-o pădure plăcută de fagi și ieșim în Poiana Beletina.
E tare plăcut. Capul îmi dă semne de revenire. Îmi imaginez o căsuță mică aici. Mă văd cum îmi beau cafeaua de dimineață la soare, apoi ies la o alergare, revin și mă apuc de meșterit. Momentan sunt singură în imagini. Încă mai am nevoie de mine să mă regăsesc. Nu-i pot implica pe alții în procesul ăsta. Dar cred că nu mai durează mult. Picioarele ar cam vrea s-o ia la goană. Da, mi-e bine aici, simt liniștea. Și ce fain strălucește totul în jur!
Facem un prim popas aici, lângă o stână și-un fag bătrân, privind spre întinderea albă.
Hihi, ce plăcere să deschid poteca 🙂
Da, nu prea îmi plac liniile drepte.
E un peisaj perfect pentru mine în perioada asta. Îmi calmează gândurile. Mă face visătoare.
Nu-mi dau seama care mă atrag mai mult – copacii din vale sau pinii din creastă. Unii îmi vorbesc domol, ceilalți mă îmbărbătează.
Apar și pinii cocoțați pe stâncă. Pinul negru de Banat.
N-aș putea spune că e spectaculos ca-n Piatra Craiului sau Făgăraș, dar cu cât înaintez prin crovuri cu atât mi se pare din ce în ce mai frumos. Zona are “acel ceva”.
Cât timp îi așteptăm pe băieți să ne ajungă mă distrez puțin cu un desen pe zăpadă.
Ar trebui să continuăm drumul către Vf. Pietrele Albe, dar e deja prea târziu pentru traseul gândit. Am ajunge în Cheile Tasnei pe înturneric. Adi propune coborârea din Medved pe un traseul pe care a mai fost vara și speră să-l nimerească. Urcăm în creasta cu pini semeți și ne uităm la hăul de sub noi. Pe aici pe undeva trebuie să coborâm. Minunat. Fără echipament de iarnă… Hai să vedem care-i situația. Încercăm.
Și de aici începe distracția, încercând să nimerim traseul. Adi ne deschide drumul și până într-un vâlcel, care nu-mi place deloc cum arată, toate merg bine. Coborâm cu atenție.
Pare prin dreapta poteca, dar parcă se blochează. Adi se întoarce și coboară pe vâlcel. E pantă mare și zăpada asta nu prea îmi dă încredere. Iar în capăt nu-mi dau seama cum se poate continua. Ezit destul de mult. Dar na, nu cunosc zona deloc. Adi e de-al casei. Merg mai departe cu grijă. Pe alocuri descațar căci urmele celor din față nu țin. Mda, nu e pe aici. Trebuie să ne întoarcem. Însă la câte emoții ne-a dat locul ăsta încercăm să urcăm printr-o zonă parcă mai sigură, cu stâncă și copaci. Dar e destul de expus. Adi o ia înainte și scoate arma secretă din rucsac. O bucată de semicoardă, atinsă parcă destul de bine de vreme. Oricum nu pare ceva care să-mi inspire mare încredere, dar asta avem, cu asta trebuie să ne descurcăm. Ne asigură cu ajutorul unui copac și urcăm toți cu grijă. Ultima bucată e tare neplacută. Fix ce-mi “place” cel mai mult. Pantă mare înierbată, acoperită de zăpadă făinoasă. Mizez pe expresia “aici n-ai voie să cazi” și mă asigur imaginar cu mâinile în zapadă, apucând câte un fir de iarbă și încercănd să fixez cât de cât bocancul. Înțeleg că nu se știe pe unde ar trebui să o luăm în continuare. Propun retragerea, dar nu mă bagă lumea în seamă. Până la urmă nimerim traseul, dar mă întreb oare ce ne mai așteaptă. Mărim pasul cât putem căci soarele apune curând. Deja avem un mic spectacol de lumini roșiatice. Nu mai stăm nici de poze. Important e să trecem de partea mai dificilă înante să se lase întunericul.
Toate bune și frumoase până la urmă. A fost o coborâre pe cinste. Acum, că mai avem iar cam 5 km de mers pe asfalt, chiar nu mai contează. A fost o zi tare frumoasă și cu final… să-i zic neașteptat.
Și să nu uit una dintre expresiile zilei: “pe aici nu urcă calul decât în conservă”
Scăpăm de zona mai riscantă la timp și continuăm la lumina frontalelor pe urmele animalelor. La o căsuță amărâtă din drum ne întâmpină un câine pașnic și tare chinuit. Ne scotocim de mâncare și-i lăsăm pe prispa casei o gustărică. Vai ce pricăjit era 🙁
Ajungem la mașina lăsată la Motel Dumbrava după 12 ore petrecute pe traseu. Ar fi intrat o bălăceală în cădițe, dar erau prea aglomerate. Sper să le testez cu altă ocazie.
Luni nu mai dăm trezirea cu noaptea în cap. Inițial Viorela se gândea că azi urcăm pe Arjana, dar planurile se mai schimbă. Doru renunța azi la traseu.
Eu cu Vio și Adi încercăm o rută scurtă pe Vf. Colării.
Ce-a ieșit a fost o bălăureală maximă. Fix cum îmi place. Pornim pe o potecă bătută, trecem pe lângă trasee de cățărat, apoi intram în pădure și mă distrez cu adidașii prin zăpadă.
Au un gust chiar foarte bun măceșele înghețate.
Munții ăștia au reușit să-mi vorbească, să-mi calmeze mintea, să-mi aducă liniște. Îmi revine entuziasmul. Îl simt cum crește încetul cu încetul.
Ajungem pe vârf, la cruce și Adi ne mai povestește nebuniile lui cu parapanta pe aici, de acum mulți ani.
O luăm pe unde apucăm, strecurându-ne prin vegetația deasă, printre milioane de țepi și întrebându-ne din când în când cu câte găuri în haine o să ajungem jos. De povești și povețe se ocupă Adi. Noi doar îi dăm în jos cu bucurie.
Și plăcerea finală – o scurtă alergare pe coborâre, dacă tot am ales să vin în adidași azi. Plăcere pură. Mi-era dor de sentimentul ăsta.
Coborâm în Pecinișca. Doru ne culege de aici cu mașina. Urmează un drum lung spre București. Și-apoi, cred că o să am chef de facut planuri.
Ca de obicei, muntele e salvator. Insistența Viorelei de a ieși din scorbura din București a fost cu folos, m-am deconectat puțin. Las în urmă întinderile albe și liniștitoare, pinii frumoși ce-au prins rădăcini în stâncă și mă întorc cu un suflet mai plin, o minte mai limpede și cu amintiri faine care-mi vor prinde bine cu siguranță în vremuri mai triste.
Leave a Reply