Perioada: 24-26 iunie 2016.
Destinația: Italia, Livigno.
Echipa: Ștefan și Monica.

Link album foto.

Weekendul trecut nu ne-a ieșit pasența cu o alergare mai lungă, chiar daca am insistat să urcăm pe ploaie pe munte. Dar luni, iese soarele și îmi iau revanșa. Urmează zile în care încercăm să ne odihnim cât de cât pentru Livigno.  Vieneri seară pornim la drum cu emoții. Alegem un drum destul de dificil, dar superb. Trecem de Davos, o stațiune renumită de schi, și ajungem în Flüelapass (2383m). Doamne ce țară, ce locuri, ce munți! Nu rezistăm tentației de a face o mică pauză și a țopăi puțin, așa, cât să ne dezmorțim puțin.

Pfff, ce chef de alergat mi s-a făcut.

Pornim energizați mai departe. Tunelul care trebuia să ne conducă direct la destinație tocmai s-a închis. Cică au fost ceva căderi de pietre. Trebuie să ocolim. Mai trecem printr-un pas și ajungem în Italia. Spre miezul nopții găsim și campingul din Livigno și ne instalăm culcușul. Mâine e zi de odihnă și duminică vine “distracția”. Io-s cam ofticată că nu-i cea mai bună perioadă pentru mine, dar asta e. Cumva o să mă descurc.

Soarele de dimineață ne corupe să ne trezim cam devreme. Ce fain se vede! Păi cum să stai să dormi sau să lenevești toată ziua, cu asemenea munți în jur?

Dacă tot n-avem stare, facem un duș și la 9 pornim în plimbare spre centru, să ridicăm kiturile de concurs. Soare, aproape 8 km de mers pe jos numa’ buni și un mic dejun la o terasă din centru.

Revenim în camping la prânz și ne pocnește somnul. Imediat pornește și ploaia și adormim amândoi în mașină. Un somn scurt, adânc și tare bun. Dacă tot ne simțim odihniți, hai să mergem totuși la o alergare cu vecinul de cort. Am aflat că participă și el mâine. E din Australia și a venit pentru o perioadă mai lungă la explorat Europa și la încercat mai multe concursuri montane.

Plaoia a fost scurtă, de vară. Acum a ieșit iar soarele și ne topim de cald.

Dan ne propune o potecă deja încercată de el. Și-i faină și ne pare rău că nu putem explora mai mult azi. Trebuie să ne păstrăm cât de cât pentru nebunia de mâine.

A fost o alergare scurta, dar destul de intensă, mai ales pentru Ștefan și Dan care au insistat să alerge în forță și pe urcare. Eu îmi păstrez ritmul, destul de constant și o dau în mers rapid când dau de pantă mai înclinată.

E prima data, cred, când reușim să ne organizăm ceva mai bine înainte de un concurs, având o zi la dispoziție de semi-relaxare. Și nu e rău deloc. Mereu ajungeam nedormiți crunt și, în general după un drum lung cu mașina. Seara ne mai întindem puțin la povești la masă și încercăm să ne retragem în sacii de dormit la o oră decentă.

Duminică pe la 6 dimineața suntem deja în toiul pregătirilor. Mic dejun, un duș care mă trezește perfect și ultimele verificări de echipament. La 7 și ceva o luăm pe jos spre zona de start, toți 3. O încălzire binevenită. Vremea e încă bună, dar prognoza pentru prânz nu e cea mai veselă. Am fost atenționați să aruncăm bețele în caz de descărcări electrice, dacă sunt din carbon. Ok… noi n-are de niciun fel, dar gândul la fulgere îmi dă un gol în stomac.

Emoții și dureri de burtă și spate cât cuprinde. Dar dimineața perfect aranjata, cu cafeaua băută la timp, salvează totuși situația. Recunoaștem multe vedete ale alergării în jur. Ce căutăm noi printre ei… nu știu.

…3,2,1 Start. Ritmul de pornire e cam dur pentru mine și încerc să mă temperez chiar dacă toți din jur o iau la goană. Însă nu reușesc să-mi țin viteza mea de început; pace-ul de sub 5.30 avut e pentru mine un fel de sprint. Îmi pare imposibil să nu te ia puțin valul după start. Pe Ștefan îl pierd curând din vedere. Nu știu la ce să mă aștept. Inițial Marco îmi zice că-i o cursa usoară și frumoasă și că aia mare e o nebunie și-i dificila. Credea că-s la varianta scurta inscrisa. Mda… Cand ii zic ca-s la aia mare o da la-ntoarsă și ma asigura că timpul limită este destul de lejer, dar eu cred că nu-și dă seama ce înseamnă un astfel de  concurs pentru un amator care nu are un program de antrenament și abia ce s-a mutat mai lângă munte, până de curând alergând din când în când pe plat, în parc sau pădure. Totuși zice că-i nu-i mai grea ca cea din Tromso. Măcar atât.

Distanță nu este foarte mare, dar terenul este cel care face cursa specială, cu aproape 3000m diferență de nivel pozitivă și cu alergat până la 3000m altitudine.

După 2km și ceva de asfalt, ajungem la baraj și intrăm pe potecă. Eu gâfâi deja după forțarea de la start. Începe primul mare urcuș, în prima parte, în șir indian, prin pădure, insuficient de deasă, încât să alunge din arșiță. E greu și mă chinuie burta îngrozitor. Pe aici merg cât de rapid pot. Încercarile firave de alergare pe unde era înclinația mai mică mi-au furat rapid stropul de energie.

 

Cu dureri sau fără, peisajul e fain, zâmbetul mi-e pe buze.

Ieșim din pădurice și ne lovește căldura și mai tare. Iar terenul devine mai abrupt. Condiții ideale pentru a mă târî cum pot până la primul vârf. Norocul mare e cu valea ce se deschide în stânga mea, cu vârfuri înzăpezite pe fundal, și-i mai trag ocheade care-mi mai dau câte un impuls. Ștefan e puțin mai în față, îl pot vedea. Credeam că nu ne mai intersectăm până la finish. Ne facem poze reciproc și ne continuăm urcarea încetișor.

Apropiindu-ne de ce credeam noi că e primul vârf, ne dăm seama că mai e mult încă din primul urcuș și totul se desfășoară în plin soare. Încep deja să am mici crampe, in zone neașteptate. Pff, n-am ajuns nici măcar la kilometrul 10… Oare o să reușesc să-l termin? Mi-e al naibii de greu, dar lupta se dă în cap și piciorele se mișcă în continuare. Parcă nu se mai termină urcarea asta. Probabil nici altitudinea nu mă ajută. Am ajuns deja la 2800m.

Urmează apoi un kilometru de revenire, pe creastă si o zonă de “sus-jos” unde pesajul se schimbă complet și avem parte de o mică introducere în terenul ceva mai tehnic.

Partea cu stâncă mă mai trezește. Îmi dau seama că nu mă mișc prea bine, dar chiar încerc să dau tot ce pot din mine în condițiile date. Plăcerea de a pune mâna pe stâncă îmi mai dă un impuls.

Nu-i rău deloc peisajul. O parte din mine se luptă cu durerile, iar cealalta e super entuziasmată de ce-i în jur.

Vine o coborâre mai abruptă. Tare a mai început să-mi placă. Dau drumul la picioare cu bucurie. Mă opresc puțin la o intersecție încercând să-mi deau seama pe unde e drumul. Iar am rămas fără alergători în fața mea. Cei care alergă în ritmul meu stau în spate. Dibuiesc traseul și în curând ajung la primul punct de alimentare și de control. Mai aveam puțin și depășeam limita de timp impusă aici. Hai Monica, revino-ți, că partea grea încă nu a început și trebuie să mărești viteza! Terenul și peisajul sunt pe gustul meu. Trebuie doar să înlătur cumva durerile. De mâncat nu pot, așa că doar îmi umplu cu apă bidoanele. Oricum sunt doar niște bucățele de batoane aici. E mare diferența la punctele de alimentare între concursurile din România, față de cele din seria skyrunning. La noi e festin culinar în general. Aici găsești doar un minim necesar de supraviețuire, în general. Se merge mai mult pe ideea de a-ți asigura singur alimentația, hidratarea. Și mi se pare foarte ok asta la concursurile pe munte.

Gata, de aici începe marele urcuș spre vârful de peste 3000m.

Ștefan tot scade ritmul și până la urmă îl depășesc. Nu pare foarte ok. Eu tot încerc să nu mă lenevesc și să păstrez un ritm constant pe urcare. Las’ că mă prinde el pe coborâre.

*cică sunt și eu pe acolo pe urcare (poză făcută de Ștefan)

Măcar e mai răcoare la altitudinea asta, chiar daca soarele încă ne bate în cap. Mușchii sunt deja forțați, burta săraca nu mai înțelege nimic din ce se întâmplă, de ce n-o las liniștită. Respirația e greoaie. Dar toate astea parcă mă fac și mai mult să nu mă opresc și să-mi doresc să ajung la finish. Modul “luptă” e activat.

*și eu, micuță, în stânga

Pe aici a început să bată vântul și chiar mă ia frigul pe porțiunile fără urcare susținută. Alergăm fix pe granița dintre Elveția și Italia.

Pe vârf ne așteaptă voluntari cu apă gheață. Încerc să beau, dar nu insist prea mult. Mai bine stau deshidratată decât să bag acum, după efort, multă apă rece. Suntem la peste 3000m. Durere de cap nu simt, dar resimt oboreala destul de tare. Urmează o parte de creastă, într-o ușoară coborâre, apoi mai urcăm iar puțin până la un vârf.

În zare e un mozaic de zăpadă, stâncă și verde crud. Cu rânjetul până la urechi, aștept lunga coborâre.

Încerc să fiu precaută și-mi pun mănușile și buful. E cam frig și am nevoie să-mi păstrez energia pentru alergare.

*Foto credit: Fabiomenblog

Iuhuu, alerg cu o plăcere nebună pe terenul tehnic. Toate durerile sunt ascuse într-un colțișor al minții. Aș zice că seamănă cu terenul de la Tromso pe aici. Țopăi, alunec, mâinile se mișcă haotic, picioarele se bucură foarte tare de joaca asta. Mă intersectez și cu Dan (tipul din Australia) care a încetinit pe aici. Nu se aștepta cică să fie așa dificil. Nu e tocmai o potecă cu care e obișnuit. De fapt, nu prea e poteca….

Norii încep să se adune. E clar că nu scăpăm de ploaie. Rămâne să vedem doar cât de puternică o să fie. Când ne apropiem de finalul coborârii începe să picure mărunt. E chiar plăcut și nu e nevoie încă de geaca de ploaie. Intrăm într-o pădurice cu teren moale. Pe ultima parte am mai stat la povești cu un alergător din Finlanda (parcă), cu care aveam același ritm. Durează juma de oră coborârea și ajungem la punctul e alimentare. Au Cola și normal că nu rezist tentației. Nu stăm mult aici și pornim mai departe pe o curbă de nivel. Noroc cu tipul cu care alerg acum că se oprește să scoată geaca de plaoie. A fost o alegere tare bună că ploaia începuse să devină mai puternică. Dar dacă eram singură probabil mi-era lene să mă opresc.

E frig ca naiba deja. Cică a coborât temperatura la 0 grade. Și plouă. Încercăm să menținem un ritm lejer de alergare. Se vede muntele pe care urmează să-l urcăm și nu arată încurajator, cum stă la adopostul unor nori negri.

Curând încep să coboare alergători, cu folia de supraviețuire pe ei. Ce s-o fi întâmplat. Ne zic că renunță, că le e prea frig și plouă prea tare. Totuși au trecut de partea mai grea. Mi-e și mie frig destul de tare, dar mă gandesc că mă voi încălzi cât de cât alergând. Nu-mi vine să renunț acum. Ajungem la un grup de voluntari și ne zic că e vremea rea și în 5 minute o să intrăm într-o zonă în care bate și mai tare vântul. Dan și cel cu care alergam se opresc și ei. Pfff, ce să fac? Nu pot să mă acomodez cu ideea de a renunța. Nu mă simt chiar așa la capătul puterilor. Și am la mine de toate, inclusiv mănușile de iarnă. Mă gândesc că supraviețuiesc… Decid să merg mai departe singură. Îmi iau rapid “la revedere” de la ceilalți, nu de alta, dar în mai puțin de un minut cât am stat aici, mi-a intrat frigul în oase și tremur din toate încheieturile.

Mă pun pe alergat ușor la deal și-mi mai revin. Ma tot întreb dacă am luat decizia corectă. De ce sunt singura nebună care a vrut să meargă mai departe? Nu mi se par așa rele condițiile, dar poate mă înșel….

Când se termină urcușul parcă începe să se lumineze în față. Ploaia s-a mai liniștit, vântul nu mai deranjează. Râd de bucurie și continui alergarea pe o curbă de nivel plină de noroi.

Atmosfera dramatică de mai devreme ia o întorsătură interesantă. Iese soarele și parcă sclipește totul în jurul meu. Nici nu știu cum a trecut ultima oră de urcare prin ploaie. Prind aripi parcă și alerg cu viteză pe coborâre până la următorul punct de alimentare. Nu prea mai sunt alergători în jur. Doar un băiat pe care l-am depăsit mai devreme pe coborâre.

Am rezistat până acum să nu fac poze, dar acum scot totuși mobilul. Nu iese prea clară, đar valea asta m-a bucurat tare mult. Era o nebunie de flori în jur. Iar soarele ăsta total neașteptat mi-a dat clar avânt.

Schimb câteva vorbe cu un bătrânel de la punctul de alimentare, iar niște apă și atac ultimul urcuș care nu-i chiar asa abrupt.

Încerc să alerg pe zonele mai plate și pe urcările line. În rest merg în forță. E așa colorat și mă simt chiar bine aș putea zice. Încerc să mai mănânc câte ceva că până acum n-am prea reușit. Mai am cam 2 ore și ceva la dispoziție  până la ora limită de final și trebuie să-mi încarc puțin bateriile. Încep să mă apropii de alți alergători. Pe unii reușesc să-i depășesc. Spre final deja simt cum se intalează greața de la forțare, dar nu încetinesc. Doar mă bucur de niște lămâie când ajung în vârf.

Urmează o lungă coborâre pe care o forțez maxim. Alerg cât de tare pot și pe alocuri chiar nu-mi pare deloc ușor. Sunt zone de forestier destul de înclinate pentru picioarele mele obosite. Zona asta nu mai e la fel de frumoasă, dar este alergabilă. Încep să-mi fac speranțe că termin în timpul limită.

Gata, am ajuns în oraș. Strada e plină cu turiști ieșiti la plimbare și fac slalom printre ei. Unii mă încurajează. Se aude gălăgia de la linia de finish deja. Dar e al naibii de greu să alergi pe plat, pe asfalt. Toate organele sunt oricum supărate pe mine după forțarea din ultimii kilometri.

Am terminat! Nu-mi vine să cred. Mă cuprind emoțiile și o mare bucurie. A fost o luptă tare frumoasă și intensă, de 7h și jumătate. Îmi place și mai vreau asemenea teren.

Pfff…primul concurs din seria Skyrunning World Championships. Și sper că e doar începutul 🙂

Mă învârt de colo-colo în asteptarea lui Ștefan și aplaud cât pot restul alergătorilor.

Da, a fost greu, dar mai vreau.

Aștept să-și spună și Ștefan poveste de la Livigno.

Ne întoarcem în camping, strângem cortul și mai stăm putin de vorbă cu Dan. Ne așteaptă un drum destul de lung spre casă.

Site oficial Livigno Skymarathon: www.altavaltellinaskyrunning.com/it/livigno-skymarathon