Data: 04 sep 2016. Destinația: Munții Bucegi, România Echipa: Dragoș, Mihai, Monica.
E un făcut, se pare… De câte ori mă văd cu Dragoș pentru o ieșile la munte sau la un maraton, nu apuc să dorm. Iar sunt cu planuri de odihnă la greu, in special pentru ultramaratonul Ciucas X3 de săptămâna viitoare și reușesc să le dau peste cap. Pe la 2 noaptea, echipată de alergat, stau în fața casei mamei și mă chinui să citesc gazele. N-am frontala la mine că doar la ora asta mă așteptam să dorm, nu să umblu pe străzi. Mașina de poliție fix lângă mine. Nu durează mult și mă abordează un polițist, nedumerit de prezența mea acolo. Se gândea că plănuiesc o spargere poate. Îi explic ce trebuie să fac, mă ajută cu luminatul și mai departe… nu știu ce o fi acum în mintea lui. Mai fug și în partea cealaltă să ud florile si apoi o iau la goană spre casă. După 2 kilometri alergați ajung acasă și pregătesc rapid bagajul pentru munte. Nemernicul de mobil îmi zice nepasător “mai ai 1h si nu știu cât de dormit”. Îl urăsc acum și o să-l bombăm și mai tare când va suna alarma. Dar nu renunț la plecarea asta nici bătută. Am nevoie de munte ca de aer după o săptămână în București.
La 7 fără ceva plecăm, la 9 suntem la Gura Diham. N-am reușit să dorm nici în mașină. Taca, taca tot drumul. Noroc că m-am recuperat puțin vineri noapte.
Vremea se anunța frumoasă. Dacă tot nu suntem la alergat, am timp de poze cât cuprinde. Azi fac pe chinezu’ și mă oftic ca nu prind lumină bună, nici de răsărit, nici de apus.
Mă uit la băieți, mă uit la mine – ceva pare anapoda. Eu în echipamentul de alergare, ei cu rucsaci care-mi par destul de grei și bocanci. Ce-o să mă mai invidieze Dragoș spre final pentru adidașii din picioare…
Apropierea de traseul propus e și ea plăcută, prin pădure, mângâiați din când în când de razele de soare. Somnul mi-a trecut.
Cum intrăm pe Valea Morarului ne izbește peisajul. Ce fain e! Și suntem abia la început. Of, lumina asta… nu mă descurc deloc cu ea la poze. Mă chinuie iar talentul sau mai bine zis, lipsa lui. Dar tot cu aparatul în mână. Alerg, mă opresc pentru admirat și pentru poze. Repeat.
Îl felicit pe Dragoș pentru alegerea traseului! Chiar nu mai fusesem pe aici. El a mai fost de câteva ori și e conducător de grup.
Ritmul pentru o drumeție e bunicel cred. Probabil o să ne întoarcem pe lumină, iar traseul e pe gustul meu. Aș zburda parcă puțin mai tare pe aici. Dar mai bine așa, la drumeție. Să încerc să-mi păstrez energia pentru săptămâna viitoare. Doamne, ce-a fost în capul meu să mă înscriu la ultra? Entuziasmul…stiu, el e de vină. Dar totuși, 105 km parcă-i prea mult. Mintea sau corpul? Care va ceda în primă fază oare? Nu prea îmi fac speranțe că o să-l termin, dar măcar să depășesc maximul de până acum, adica 60 km.
Mă mir ca nu prea văd capre negre. De obicei zburdau destul de multe în jur, prin Bucegi.
Uite, uite! Au mai aparut sus acolo niște vârfuri. Ce fain se vede!
Terenul de joacă e perfect. Apuci să pui mâna pe o stâncă, mai culegi niște mure delicioase, mai privești în toate părțile și te minunezi, mai, mai mai.
Băieții pun ochii pe o capră neagră. Mie îmi ia mult s-o găsesc cu privirile. Cum de e singură oare? Își vede liniștită de treabă, cocoțată pe stânci, destul de departe de noi.
*magicianul
Pfoai, cum se deschide valea asta! Îți cam taie respirația. Mihai e și el super entuziamat de traseu, chiar dacă-l cam chinuie genunchiul.
Facem un mic popas în căldare și pornim mai departe spre Omu.
Pălăvrăgim tot drumul. Privirile sunt furate de toate părțile. În vale, la deal, în stânga, în dreapta, peste tot e frumos.
Avem de urcat puțin pe stâncă, apoi ieșim în altă căldare și se vede stația meteo de la Vf. Omu.
Pare așa aproape vârful, dar partea asta parcă se prelungește puțin peste așteptări. În creastă ne întâmpină vântul și niște ceață.
La cabană e nebunie mare. Intrăm și noi să ne ospătăm. Am ajuns destul de repede. Avem timp de o pauză mai mare.
Pentru a salva genunchii alegem o întoarcere mai lină, chiar dacă e destul de lungă. O luăm spre Babele – Piatra Arsă și coborâm pe Jepii Mari. N-am mai fost de mult acolo și sunt curioasă ce s-a mai întâmplat cu cantonul Jepi. Oricum pe Jepii Mici cred că o să fie aglomerat, cu lume de toate felurile.
Prima parte din traseul de coborâre e un slalom printre turiști și alți drumeți. Uau ce aglomerat e!
Când ajungem la Babele, eu și Mihai suntem ademeniți de mirosul de Kurtos Kalacs și luăm unul. Nu rezistăm. Cât stăm noi la coadă, Dragos intra în vorbă cu un drumeț care ne va însoți până în Bușteni.
Cantonul e în paragină și-i mare mizerie în jur :(. Terasa unde stăteam dimineața la soare, privind în vale, e distrusă. Dacă deschizi ușa, dai de o adunătură de gunoi. Uf, ce trist. Ce amintiri frumoase mă leagă de locul ăsta. Încerc să găsesc intrarea spre poienița secretă din copilărie, ascunsă în jnepeniș, dar la fiecare mică intrare care-mi pare posibilă e loc preferat de toaletă. Acum…să mă târăsc prin rahat și hârtii nu-mi vine. Încerc șa-mi scot imaginile astea din minte căci vreau să rămân cu poienița mea salvatoare de vise negre. E locul unde mă retrag când se adună gândurile rele și nu mă lasă să dorm. Dacă ridici ochii de pe traseu și marginea lui și privești în zare liniștea și bucuria revin.
Am uitat că pe traseele marcate din Bucegi trebuie să pleci cu multe pungi după tine pe care să le umpli cu ambalaje, sticle și altele asemenea. Mi-e greu să înțeleg fenomenul. Oare ce se poate face? Mă bucur că merge lumea pe munte, dar sper să înceapă să-l și respecte mai mult. Când am coborât ultima data pe Jepii Mici cu Ștefan ne-am întors cu cateva pungi pline de gunoaie și cred că n-am cules nici măcar 5% din ce era pe traseu 🙁
Lângă telecabină au făcut un Centru de Vizitare al Parcului Natural Bucegi, unde-i și un aparat de taxare – poți contribui cu o taxa de 5 lei pentru, sper eu, întreținere. Am plătit și noi taxa cu gândul să încurajăm să fie luate niște măsuri de protejare și ecologizare.
Ajungem la o oră decentă în Bușteni și rămânem la cină. Recuperăm mașina de la Gura Diham și urmează un drum luuung, în coloană, spre București.
A fost o duminică reușită. Ploaia ne-a ocolit, zâmbetele s-au ținut scai de noi.
Soooomn, vai cât mai visez la un soomn lung și adânc. Și de-aș visa peisajele de pe traseu, nu m-aș supăra.
Leave a Reply