Data: 20 august 2016.
Destinația: Făgăraș, Bâlea lac, România, 2X2 Race.
Echipa: Ștefan, Viorela, Monica.
Poze: făcute de noi și culese de la mulțimea de fotografi de pe traseu (au făcut multe fotografii superbe).

Am trecut de hopul cel mare cu Tromsø, mi-am descărcat total bateriile, dar m-am umplut de imagini superbe și sentimente de neprețuit. Acum sunt obosită si fericită. Însă urmează in două săptămâni un concurs care nu pare să fie prea ușor. Un alergător cu care am petrecut mai mult timp în Tromso, fusese la 2X2 cu un an înainte și ne-a spui că-i frumos și greu. Poate nu chiar ca cel pe care tocmai îl terminasem în Norvegia, dar oricum, similar. Macar sunt cam 10 km mai puțini la 2X2.

Îl pusesem oarecum pe listă de mult timp, însă am amânat înscrierea de groaza drumului până în România. În cele din urmă ne râcâie Viorela și ne prinde într-un moment în care ne entuziasmăm instant. Gata, ne-am înscris. Viorela, panicată că a fost ideea ei, nu mai poate da înapoi și se înscrie la X2. Oricum pe Moldoveanu fusese nu cu mult timp înainte, iar X2 o va purta de data asta pe Negoiu. Așteaptă cu frică si emoții concursul, căci după 3 saptămâni de pedalat își dă seama că n-o să-i fie prea ușor. Dar iubește Făgărașii și abia așteaptă să ajungem.

Noi suntem sceptici că ne vom reface suficient după Tromsø Skyrace și încă un weekend forțat de condus mult plus alergat, dar nu mai dăm înapoi. Că-l terminăm sau nu vom vedea. O sa fim în Făgăraș, cu lume faină. E suficient. Eu chiar reușesc să mă conving pentru prima dată că nu-i bai să nu iau startul dacă nu mă simt bine. Mă simt pregătită și să renunț în timpul cursei și să mă pun pe încurajat alergători.

Joi seară strângem bagajele și pornim cu mașina până la Bergamo, de unde urmează să luăm avionul către București. Apucăm să dormim cam o oră și ceva în mașină și încă pe atât în avion. La 9.30 aterizăm, luăm busul până în centru, apoi un taxi până la Viorela și de acolo pornim toți trei către Bâlea, după ce ne revenim puțin cu o cafeluță. Cam vâjâie capul de oboseală, dar sperăm să tragem un pui de somn când ajungem.

Ridicăm kitul de concurs, găsim 2 locuri decente de cort și mergem la cabană la o gustare. Ne mai rămâne puțin timp până la ședința tehnică așa că ne retragem la puțină odihnă. Aproape o oră de somn a făcut minuni. Dintre pregătirile pentru mâine mâine dimineață am două mari stresuri – cafeluța și baia. Fără cele două sunt mâncată. Aflăm cu bucurie că vor deschide wc-urile la 5 dimineața așa că stau relaxată. Pentru cafea, trebuie doar să reușesc să mă trezesc la timp s-o pregătesc la primus.

Somul de peste noapte a fost decent; doar cu puțin frig pe la picioare. La 5 fără ceva deschidem ochii și încep pregătirile. Burta și spatele deja dau semne de durere. Vai vai, ce-o să mă distrez la începutul cursei, dar știu deja din experiență că trebuie să trec de primul hop, căci după ce-mi intru-n ritm și ajung în creastă, durerile o sa fie estompate de plăcerea de a alerga pe munte. Cu baia în schimb, îmi iau o mare țeapă. E 5.30 și încă nu s-au deschis și nici pădure nu-i în jur. Asta e…..o să mă chinuie și mai tare burta, n-am ce-i face.

Refuz să-mi iau pantalonii lungi, chiar daca dârdâi acum de dimineață. O să-mi mulțumesc pentru alegere după primii kilometri, când n-o să mai știu ce să dau jos de pe mine.

E totul gata? Da 🙂

Pornesc cu Ștefan spre locul de start. Hmm, e destul de cald, chiar și acum, înainte de răsărit. Și nici nu ploua, cum ne așteptam aseară. Am ceva emoții, dar mai mici decât de obicei, fiind oarecum relaxată și împăcată la gândul că pot renunța oricând decid asta.

3.2.1. Start!

Frontala și mobilul le-am băgat în rucsac, în spate. E deja destul de luminos și luna se vede foarte tare peste crestele Făgărașului. De mobil nu vreau să mă ating decât în caz de urgențe. Stop poze la concurs 🙂

Începe un urcuș susținut până în Saua Caprei. Stăm în coloană. Pe alocuri fiecare alege drumul pe care-l consideră mai potrivit. Dacă vrei să depășești aici, ai pe unde. Dar eu mă lupt cu durerile de burtă și cu efortul de urcare în forță, fără încălzire. Pe Ștefan nu-l mai văd, a luat-o înainte. Oare o să renunț? Se termină urcarea în vreo 20 minute. Pfiu, măcar mă relaxez puțin. Burta însă e din ce în ce mai rău. Deschid primul gel și încerc să iau o gură, dar corpul o refuză categoric. Asta e… să vedem cât mai am energie. Cândva tot trebuie să accepte ceva de mâncare. Lacul Capra se vede foarte fain și psihic sunt foarte ok. Alerg cât pot, fără să forțez. Sunt încă în primii kilometri și știu că ăștia sunt cei mai grei pentru mine.

Foto credit: Adrian Crapciu

Foto credit: Adrian Crapciu

Pe prima coborâre îmi dau drumul la picioare și-mi place mult. Mă mai împotmolesc din când în când, unde nu pot depăși fără să-i deranjez pe cei din față. Capul se luptă cu durerile, dar cumva parcă știu că în curând n-o să le mai bag în seamă și va rămâne doar bucuria. În prima parte e destul de aglomerat și ai de așteptat mai ales în zonele unde trebuie să te cațeri pe stâncă 2-3 metri. Probabil daca alergi mai tare la început nu te blochezi pe aici, dar nu-i cazul meu. Îmi aștept rândul cuminte. Nu vreau să se streseze cei care par cu destul de multe emoții pe aici.

*Foto Credit: voluntari – Catalin Grigoriu, Alex Nistor, Catalina Mitrache, Aurel Sălăşan

Când ajung pe Vf. Mircii realizez că mă simt mult mai bine decât la start. E clasic deja să-mi revin după km 6. Burta s-a mai calmat. Mai am doar niște crampe ascuțite la burtă din când în când.

Iuhuuu, coborâre faină spre Podu Giurgiului. Ah, de nu s-ar mai termina partea asta!

Simt glezna puțin cam dureroasă, într-o zonă pe interior unde nu țin minte să mai fi avut probleme… Încerc să nu bag în seamă. Las’ că se încălzește și n-o să mă mai deranjeze. Testez diverse pozitii care-mi fac durerea mai suportabilă și continui.

Ajung repede la punctul de alimentare, mă opresc și încerc să mă decid ce să iau. Sunt dezorientată. Nu pot mânca încă. Aleg un pahar cu izotonic și-mi iau două felii de lămâie. Sigur o să vreau mai încolo. Mai încerc să iau din gelul deschis, dar încă nu pot. Îmi provoacă greață instant. Urmează un sus-jos în care alerg pe coborâri destul de tare, alerg cât pot și pe pante line sau plat, iar la urcare, merg destul de încet. Sunt în lumea mea acum, nu-mi mai dau seama pe unde sunt, cât am făcut sau cât mai am până pe vârf. Mai schimb câteva vorbe cu alergătorii din jur, în special la deal și mă tot uit în zare cu un zâmbet cât casa. Îmi vine să le zic într-una celor din jur “uite, uite-te acolo, ce fain se vede!”. E senin și priveliștea e genială. Ce noroc de vreme! E puțin cam cald pentru gustul meu, dar mă bucur enorm că vizibilitatea e așa bună.

Doar iarna am mai prins senin în Făgăraș. De câte ori am mai fost vara am prins ploaie, ceață și vânt. Tot în Făgăraș a reușit vântul să ne rupa cortul.

Așa îmi vine să dau rucsacul jos, să scot mobilul să fac poze, dar mă abțin. Sunt la cursă și am decis să nu mai fac asta. Treci și aleargă, Monica!

Încep să apară primii alergatori din sens opus. Facem loc, chiuim, aplaudăm 🙂 Uau, cum poa’ să alerge! Bravo, bravo!

Începe urcușul spre Viștea Mare. Nu pare să mai fie mult de aici. Mă uit la ceas și nu-mi vine să cred – au trecut doar 2h20min de când am plecat. Pare să mă încadrez lejer în timpul limită. Îmi aduc aminte de Vio care-mi zicea că la drumeție a făcut 7 ore până pe Moldoveanu. Parcă-i prea mare diferența și parcă n-am alergat asa tare. Urcușul mă cam chinuie și bombăn țigările, lipsa băii de dimineața și faptul că nu reușesc să mănânc. Dacă tot am scăzut ritmul mai deschid un gel că pe primul l-am desfacut prost și nu reușesc să trag din el. Reușesc cu greu să iau două guri cu puțină apă. Mi-e greață și s-au întețit crampele la burtă. Strâng din dinți și-i dau în sus. Încerc și mâncare solidă – un baton făcut de Viorela, dar nu intră nici ăla. Mi-aduc aminte că mai am o felie de lămâie în buzunar și pică perfect. Îmi mai taie puțin din greață. Aici mă intersectez cu Ștefan, îl întreb dacă-i ok, îl încurajez și-mi continui urcușul cu dureri. Dacă mă opresc acum, n-o mai iau din loc. Hai că nu mai e mult, mai rezistă puțin! Pe Ștefan l-a luat deja burta și nu se simte în cea mai bună formă. Sper să-și revină și să mă întreacă.

*poză făcută de Ștefan în drum spre Vf. Moldoveanu

Ajung pe Viștea. Aici iar se aglomerează puțin, fiind puțină stâncă. Voluntarii ne încurajează și-mi zic că-s a treia fată. Haha, n-are cum. Am plecat printre ultimii parcă și nu-mi aduc aminte să fi depășit așa mult. Consider că exagerează pentru încurajare. Mi se propune să le număr. Dacă stau să mă gândesc am aplaudat doar băieți până acum, care se întoarceau deja de pe vârf. Apare prima fata, apare și a doua, care mă întrebă cum mă cheamă. În lumea în care sunt acum n-am nume. Mă bâlbâi și iese cu greu pe gură “monica”. De aici, Moldoveanu e la o aruncătură de băț. Vremea e super în continuare, priveliștea la superlativ. E prima oară când ajung aici. Iuhuuuu!

Foto credit: Alpar Gyorgy Katona

Mă interesectez iar cu Ștefan, o mică încurajare și hai mai departe.

Uit repede de locul 3 și-mi continui cu bucurie și cu dureri din ce în ce mai puține alergarea. Acum, cât mai pot, că la cât am mâncat, prevăd că o să mă lase brusc energia. Și iar începe un sus-jos pe care nu îl pot urmări. Habar nu am câte urcări/coborâri mai lungi sunt până în Saua Caprei. Încerc să mă dau la o parte din vine cineva din sens opus. Sunt obișnuită ca eu să fiu mai în urmă și să eliberez poteca.

Mă simt excelent acum. Glezna e și ea mai încălzită și cobor cu o plăcere nebună. Uitându-mă acum la cursă vad că am avut și pace-uri sub 5 pe coborâre, spre Podu Giurgiului, ceea ce pentru mine, în mod normal, nu-i ușor nici pe asfalt, cu înclinație perfectă. Nu știu de unde am avut zvâcul ăsta.

La urcări e altă poveste – mă mișc ca un melc în reluare și toți mă depășesc. Ce recuperez pe coborâre pierd pe urcare.

Deja încep să aud din ce în ce mai des încurajări si “bravo, bravo, hai că ești a treia fată”, “locul 3”, “fata din față e la 4-5 minute distanță”. E o situație total neașteptată, dar presupun oricum din start că o să mă depăseașcă curând multe fete. Suntem câțiva alergători cu ritm asemănător și mai glumim, mai povestim. O parte din timp stau în spatele meu și-i recunosc mai mult după voce, decât după figură. Mă întreb ce-o face Ștefan. Oare și-a revenit? Sper să aibă grijă.

Greața s-a mai dus și e semn bun – începe să mă ia foamea. Profit de senzație și storc gelul. Hai că a mers de data asta. Mai am un gel jumate la îndemână.

Voie bună cât cuprinde. Mă opresc puțin să schimb două vorbe cu doi drumeți străini, curioși care-i treaba pe aici; îi lămuresc, îmi urează succes și continui alergarea. Urma să-i reîntâlnesc la coborârea de pe Negoiu :). Ajung înapoi în Șaua Caprei în 6 ore. Mă uit la ceas și nu-mi vine să cred. Aici era oare limita de 8 ore? Haha, lasă Monică, că o să-ți scadă energia cât de curând. Și de bine ce-mi zic asta în gând am în față un mic urcuș care mă obosește puțin mai tare. Dar scap repede de chin. În 10 minute sunt pe vârf și mă relaxez cu o mică coborâre. În continuare sunt felicitată si mi se tot repetă “locul 3”. N-oi ajunge eu la final pe locul 3, dar sigur, la cât am auzit asta azi, o să visez că am ajuns.

Oare ce-o face Viorela? A terminat X2-ul sau o să mă intersectez cu ea curând?

Primesc tot felul de aprecieri pe traseu – ba că rup coborârile, ba că sunt tot cu zâmbetul pe buze. Cineva a apreciat că sunt în fustă :)), că așa-i șade bine unei fete.

Și iar sus-jos cu voie bună. Curând ajung la punctul de alimentare de la Izvorul Paltinu. Au Cola, nu pot să cred! Și felii de lămâie și de portocală! Și lume faină. Ce poți să-ți dorești mai mult? Voluntarii mă ajută să-mi umplu bidoanele cu apă, dau sucul pe gât și mă duc la râu să mă răcoresc. Vai cât de bine e! În sfârșit curăț tonele de sare de pe față. Ma limitez cu greu la un singur pahar de Cola și pornesc energizată mai departe. Aproximativ 6h juma până aici. Fac un calcul…11 ore limita până pe Negoiu. Cred că deja pot sta relaxata că ajung în timpul limită. Cred că aș putea să și merg în cazul ăsta și să mă bucur la maxim de priveliște, dar hai, că încă mai am chef de alergat. Iuhuu!

Toate bune și frumoase până dau de urcușul pe Lăițel, care nu-i lung, dar îmi dă rău de furcă. Simt cum mă lasă toate puterile. Și-i cald și de ce naiba fumez????? Doamne ce m-aș arunca într-un lac rece! Hmm, sau într-un butoi cu Cola rece, din care să sorb cât vreau. Daaa, Colaaa!  Vai ce sete și ce cald îmi e. Mă cam târăsc pe aici și storc cât pot din primul gel deschis prost de dimineața. Mă intersectez cu Adi, un fost coleg de liceu, încurajări reciproce și ce se gândește el să ne întrebe – “vă încadrați în timpul limită?”. Numa’ la timp limită nu mi-e gândul acum, nu vezi că mă lupt cu dealul :))?

Hai, hai Monica, đă-i în sus cum poți că sigur urmează o coborâre. Am făcut de mai multe ori traseul spre Negoiu, dar pe bune de-mi dau seama ce mă așteaptă. Ideea e că ultimele dăți l-am făcut cu casa-n spate, adică cu rucsac greu, ba noaptea, ba pe ceață.

Mă uit la ceas. Sunt aproape de kilometrul 30. Aha, e clar, era și cazul să simt că cedez. O ploicică mică, dar fără descărcări electrice, n-ar strica deloc. Dintr-o dată aud un țipăt. Mă intersectez cu Viorela care e total entuziasmată când mă vede. Și țipă, mă încurajează și-mi zice uimită că-s pe locul 3. Haha, locul 3, da, da știu. Auzi, dar o Cola n-ai? :)) Mă bucur tare s-o vađ voioasă pe traseu, chiar dacă mușchii feței nu prea mai au putere să se miște.

Foto credit: Octavian Andrei Ivanov

În poza de sus apar și eu, în urcare cu mâinile și picioarele împrăștiate… nu știu ce făceam. Probabil îmi mai încercam norocul, întru-un mod caraghios, cu alergarea la deal.

Urcarea pe Lăițel nu a fost lungă, dar pentru mine a durat parcă o veșnicie.

Urmează o coborâre în care îmi revine starea de bine și zburd până la Călțun. Pe coborârea asta am senzația că îl pierd pe unul dintre alergătorii cu care au avut cam același ritm aproape toată cursa (Ionuț). Sper să nu mă înșel că nu sunt sigură cu cine și ce am vorbit. Dar știu că mult timp am stat într-un mic grup simpatic.

Foto credit: Adrian Crapciu

Nu mai știu exact locul unde un drumeț strigă tare “Bravo fetelor!” și văd o fată în fața mea care se întoarce spre mine, apoi mărește viteza și iese din raza mea vizuală. Era Katharina, fata de pe locul 2 – cred că a auzit și ea asta tot traseul :). Aveam s-o cunosc la finalul cursei și abia aștept să ne mai vedem pe munte, la o alergare, fie în România, fie în Elveția.

Apropiindu-mă de Călțun, mă izbește imaginea peretelui impunător din față. Parca nu l-am mai văzut niciodată așa atrăgător. Mi se face chef de cățărat și mă întreb dacă sunt trasee pe acolo. A, uite și refugiul nou. Ce tare arată!

Rămân să alerg o perioadă bună cu David, care înainte alergase cu Katharina din ce mi-a spus. Mai schimbăm o vorbă două și ne străduim să urcăm pe Negoiu. Ce-mi place terenul de după lacul Călțun. Abia aștept să cobor pe aici. Urcarea clar nu e punctul meu forte, dar merge destul de bine prin Strunga Doamnei. La un moment dat mă pufnește râsul când unul dintre voluntari îndreaptă aparatul foto către mine, cerându-și scuze de la alergătorul care tocmai cobora. De, se pare că fetele au prioritate.

Ies dintre stânci și uite, e încă senin! Se vede fain! Dar stai așa, ce se întâmplă? Unde-i Negoiu? O iau bine? În mintea mea cred că mă așteptam să fiu la ieșirea din Strunga Dragului. O, nuuuu, mai am până pe vârf…. Vezi Monica că nu-i bine să nu analizezi harta înainte? Ce daca ai mai fost când memoria ta e cum e? Sau mai degrabă nu e.

Asta e, hai la alergat! În apropiere de vârf mă intersectez cu primele două fete și le încurajez cât pot. Katharina mă întreabă cum mă simt? Io-s bine, fericită cât cuprinde 🙂 Hai, du-te, bravo, felicitări! În 15-20 minute ajung și pe vârful Negoiu, unde mă întâmpină cu urale Oana și Adi. Pe vârf mai e și Aurel Sălăşan (sper să nu mă înșel) și-mi aduc aminte cum am așteptat la aeroport în 2013, cu emoții, echipa care, cu câteva zile în urmă, era pe vârful Nanga Parbat. Mă simt învăluită de bucurie. Se vede lacul clar în zare, se văd crestele, mă simt excelent. Îmi vine să chiui :). Stau foarte puțin pe vârf și pornesc încrezătoare spre finish. Gata, am trecut de ultimul punct de control cu timp limită. Acum mi-a rămas doar să mă bucur și să am grijă să nu mă accidentez.

*Foto Credit: voluntari – Aurel Sălăşan (cred), Catalin Grigoriu, Alex Nistor, Catalina Mitrache, Aurel Sălăşan

Oare pe unde e Ștefan? Ar trebui să mă intersectez cu el pe coborâre, dar tot nu mai apare.

Foto credit: Octavian Andrei Ivanov

Coborârea spre Călțun mi-a plăcut, cum mă și așteptam. Singura problemă acum e apa. Mă apropii de lac când mă întâlnesc cu Ioana, cu care am alergat o porțiune din MPC-ul de anul trecut. Mă felicită, schimbăm 2-3 vorbe, dar mă alungă la alergat, că cică e păcat să pierd poziția. O ascult și pornesc mai departe. Nu sunt încă setată pe ideea de competiție sau pe gândul de a-mi păstra locul. Totuși, dacă mă simt bine, alerg, de ce să nu? Am rămas de ceva vreme fără strop de apă și până la punctul de alimentare mai e destul de mult. Să mă opresc sau nu la Călțun pentru apă? Îmi tot pun întrebarea asta până trec de lac fără oprire. Hai să văd cum mă descurc. Începe lungul urcuș spre Lăițel, care iar parcă nu se mai termină, dar acum sunt așa de relaxată, că nu mă deranjează așa tare urcarea. Oricum, am eu ce am tura asta cu Lăițelul. Dacă nu m-am întâlnit încă cu Ștefan, nu cred că mai are timp să ajungă pe vârf. Oare a renunțat? Dar mă gândesc că m-ar fi sunat. Sau poate nu… Daca nu m-a sunat înseamnă că e bine, indiferent dacă s-a oprit din concurs sau a continuat.

Sunt cu gândul la coborârea faină de după. Ajung în vârf, trag aer în piept și hai cu bucurie la vale. Au au au, nuuuu, corpule, nu-mi face asta acum! Crampe. Minunat :(. O iau mai încet să evit blocarea mușchilor, dar mă oftic puțin că avem un chef nebun de zona asta. Văd că merge și încep să cobor mai în forța, dar cu o ușoară frică să nu fac o miscare aiurea. Gura mi-e lipită deja de sete. Găsesc în buzunar niște dextroză și mă ajută cât de cât.

Iar sus-jos și ajung la punctul de alimenatare. Oare mai au Cola? Mă simt salvată. Mă spăl în râu și dau pe gât un pahar de Cola cu o plăcere maximă. Îmi umplu bidoanele cu apă, deși nu știu de ce, când mai e atât de puțin până la finish și înfulec din feliile de portocală. Mă încurajează voluntarii să mă duc să-i depășesc pe cei trei băieți din față, dar sunt mult prea dezinteresată de asta acum. Mă hidratez în liniște și pornesc într-un final mai departe cu o felie de portocală în mână. Oare pe unde e coborârea spre Bâlea, pe unde am urcat de dimineață sau pe traseul pe care-l stiam prin Curmătura Bâlei? Sunt puțin supărată pe mine că nu mi-am facut temele.

Mă mai chinuie puțin ultimul urcuș în care bombăn iar fumatul, apoi urmează coborârea finală. În spate s-au strâns deja norii de ploaie.

Foto credit: Catalin Grigoriu

Când ajung în Șaua Caprei porneste o ploaie destul de puternică, dar mai am 10-15 minute. Mă uit la ceas și-mi dau seama că am șanse să mă încadrez în 11 ore. Pur și simplu nu-mi vine să cred. Am pornit de dimineață cu speranța de termina în timpul limită. Nici în varianta cea mai optimistă nu-mi imaginam un asemenea timp. Hai că n-are sens să mai scot geaca. O iau în jos pe grohotiș cu încredere, dar mă opresc curând speriată la căderea a doi bolovani destul de mari pe lângă mine. Încep să strig din răsputeri “piatră, pietre”; ochii mă usturau de la sarea scursă și nu-mi dădeam seama dacă mai e lume în calea bolovanilor. Pfiu, se opresc din cădere fără accidente. Mă uit în sus si văd un tip care-mi zice “N-am știut că o să se rostogolească așa tare”. Îmi dispare pe moment toată bucuria în care mă scăldam și-mi simțeam bătăile inimii. Stau 1 minut să-i explic băiatului care a provocat căderea de pietre că trebuie să strige tare când se întâmplă așa ceva. Erau mari și dacă nimereau în capul cuiva, nu vedeam șanse de supraviețuire. Mă gândesc dacă ar ajuta cumva un panou la intrare pe traseu, în care să fie explicate (și cu niște imagini simpatice eventual) câteva reguli.

Pfiu, sper că au înțeles și că o să fie mai atenți. Trag aer în piept și o iau la goană. Fericirea revine rapid, dar mai trag din când în când cu ochiul în sus. Iuhuuuu, mai am așa puțin!

Ajung la asfalt și parcă refuz să cred că pe aici trebuie s-o iau. Urc pe micul delușor din fața până țipă cineva la mine că pe șosea e traseul. Cobor cei 3 metri urcați și-mi chinui picioarele pe urcușul lin. Mă întâmpină Ștefan cu Viorela și tare-mi vine s-o iau la pas cu ei până la finish. Gata, am terminat, nu mai are ce să se întâmple. Alerg, merg și ajung la micul urcuș până la finish. Mai încerc o alergare așa de final, dar nu prea îmi mai iese.

Și pozele de la finish făcute de super fotografi (mi se par acum cele mai frumoase poze care mi s-au făcut vreodată sau poate doar le asociez cu sentimentele din acel moment):

Foto credit: Andres Nuñez – Last Race Studio

Foto credit: Hila Tibi

Foto credit: Hila Tibi

Sunt fericită. Iar ploaia asta e perfectă. Nu mai aud nimic în jur. S-a făcut liniște în căpșor și-mi râde tot corpul de bucurie.

Si da, până la urma am ajuns pe neașteptatul loc 3.

Mai stau 5-10 minute la finish, savurez sucul de mere cu ghimbir si aplaudăm alergătorii care sosesc, până simt că mă ia frigul și-o tăiem la cabană, în speranța unei băuturi calde.

Nu durează mult până îmi ajunge frigul la oase și fug la baie să dau jos hainele ude de pe mine. Îl aștept pe Ștefan să-mi aducă ceva uscat și călduros și nu mai ajunge. Mă șterg cu hârtie igienică, îmi pun geaca de ploaie direct pe piele și mai dau drumul la apă caldă din când în când să-mi încălzesc mâinile. Gata, a reușit să găseasca ceva uscat, mă îmbrac și ne așezăm la o băutură și povești în cabană. Încă nu-mi vine să cred cum a decurs ziua.

După ce-mi revin, mergem la încurajat ultimii concurenți. Au trecut deja 13h30 de la start și mai sunt mulți de venit. Cu cât ne apropiem de ora limită cu atât stăm mai cu sufletul la gură, urmărindu-i pe alergători pe ultima coborâre. Oare ajung la timp? Simt emoțiile. Știu cum e. Mi-a plăcut tare mult mobilizarea de la final pentru încurajarea lor.

*coborârea finală

Mergem la cină, apoi vine momentul premierii. Am gol în stomac, nu vreau să urc acolo în fața.

Când am ajuns pe podium, s-a oprit orice zgomot în mintea mea. Mă orbeau cele două reflectoare în încercarea mea de a găsi cu privirea o față cunoscută de care să mă agăț și mă simțeam ca un copil speriat. Să vină mai repede felele de pe primele locuri că nu mai rezist mult singură aici.

A fost clar o experientă pe care n-o s-o uit ușor, chiar și cu memoria mea varză.

Traseul e fain, voluntarii au fost super. Mi-a placut că nu au fost mai multe puncte de alimentare și mi-a plăcut că am putut să-i văd pe primii concurenți alergând. O să recomand cursa 2X2 cu siguranță și sunt convinsă că organizarea o să fie din ce în ce mai bună. Muzica nu a fost tocmai pe gustul meu, dar au făcut atmosfera faină cei de la RedBull.

Spre final de zi iese și soarele.

După premiere ne-a venit ideea să plecăm la Galea, la Sinaia, la un duș fierbinte și un somn bun. Ne gândeam că mâine plouă și-o să fim prea obosiți pentru un traseu mai interesant. Dar înainte de plecare oprim la tarabe să ne luăm ceva. Culmea e că nu mai poftim la așa multe cum pofteam seara trecută. Ne imaginam că o să mâncăm de toate după cursă. Dar niște șorici tot îmi iau că visez la el de luni bune și nu am avut de unde să cumpăr. Alege și Ștefan niște mușchiulet care s-a dovedit a fi delicios pe grătar. Strângem în viteză corturile ude și murdare și pornim la drum.

Foto credit: Andres Nuñez – Last Race Studio

Duminică avem parte de o relaxare perfecta și o masă copioasă, în curte la bunica. Pfiu, ce weekend!

Date oficiale:

Distanța totală: 45km / Diferență pozitivă de nivel: +4200m
Timp oficial: 10:57:30
Loc Open Feminin: 3 / Loc Open: 41

Viorel Palici a câștigat cursa cu un timp incredibil de 06:47:28. L-a filmat cineva pe ultima coborâre și trebuie să dau pe slow motion ca să-i pot urmări picioarele. Felicitări!

*cred că ar fi fain ca fotografii să ne dea posibilitatea de a dona (am donat cândva, când am avut ocazia); dar nu-mi dau seama cât de costisitor sau complicat este pentru ei lucrul acesta; același lucru și pentru atleții care fac performanță, cum este Viorel Palici, de exemplu. 

Cursa pe strava: