Data: 5 mai 2016.
Destinația: Verzasca Valley (cantonul Ticino), Elveția.
Echipa: Ștefan și Monica.

Cum iar avem zbor cu noaptea-n cap din Milano, plecăm cu o zi mai devreme să mai explorăm sudul Elveției. Alegerea locului a fost tare inspirată. Deși încep să cred că va fi mai greu să găsesc locuri nasoale în Elveția decât minunății naturale. Chiar o să încerc asta, că prea rămân cu gura căscată la orice ieșire prin zonă.

Joi dimineața pregătim bagajele și pornim spre aeroport cu gândul că ne vom opri pe drum unde ni se pare c-ar merge de-o alergare. Avem în minte și Valea Verzasca din sudul Elveției, care-i oarecum în drum. Primul popas il facem în San Bernardino. Aici încă n-a explodat verdele și-i răcoare. Facem o plimbare de juma de oră și pornim mai departe. Nu ne inspiră prea tare locul (nu înseamnă că nu-i fain și aici, ci doar nu era ce căutam).

După prânz ajungem pe valea țintită, undeva la nord de Lacul Maggiore. Parcăm mașina în Lavertezzo și ieșim la plimbare. Câteva căsuțe rustice din piatră, o biserică, două-trei restaurante și-un peisaj de nota 10.

Pfoai, ce culoare are râul! Trecem podul vechi din piatră și coborâm la apă. E puțin cam aglomerat aici, dar trecem peste că-i prea frumos. Unii stau la plajă, alții fac scufundări, iar copiii zburdă de n-au treabă de pe un bolovan pe altul. Părinții par să nu se streseze că vor aluneca și se vor lovi. Îmi place să-i urmăresc.

*Ponte dei Salti

Probabil în sezon e și mai aglomerat, însă râul nu-i frumos doar aici, lângă pod. Sunt și zone pustii, la fel de magice, puțin mai în amonte.

Soarele arde cu putere. Ne descălțam și ne bălăcim picioarele în apa rece și extrem de curată. Lenevim în zonă până ne alungă arșița la o terasă. La un suc, o înghețată, încercăm să ne convingem la puțină mișcare. E păcat să nu urcăm pe munte, dacă tot am ajuns aici.

Pe căldura asta nu prea ne vine să alergăm, dar munții din jur prea ne ademenesc. Poate-i mai răcoare prin pădure. Încercând să evităm prima parte de asfalt o luăm pe o potecă nemarcată în sus. Nu durează mult până ne blocăm. Să ne întoarcem n-avem chef, așa că-i dăm în sus în patru labe, strecurându-ne printr-o vegetație deasă. Avem noroc în curând și ieșim la o altă semi-potecă alergabilă. Apoi iar ne blocăm puțin și iar ne intersectăm cu o potecă, de data asta marcată. Nu sunt turiști pe aici; sunt toți strânși probabil în jurul podului. Curg apele pe noi, dar e minunat.

Nimerim un traseu etnografic. Mici așezări vechi, cu căsuțe din piatră, ne întâmpină pe parcursul alergării. Îmi imaginez instant cum aș renova o casă d’asta și aș umple de flori în jur. Poate…cândva.

Am găsit si un filmuleț cu o parte din traseu:

 

Coborâm spre satul Motta și încercăm să ne întoarcem la mașină pe partea cealaltă a râului. Pare o zonă super de explorat pe viitor. Dar oare nu zic asta peste tot pe unde merg?

E din ce în ce mai plăcut afară și nu prea ne vine să ne întoarcem, dar e cam târziu ca să putem face un traseu mai zdravăn. O luăm totuși în sus puțin. Terenul devine din ce în ce mai dur, iar un covor gros de frunze pe o pantă înclinată ne dă de furcă. O să fie interesantă coborârea pe aici. Ar fi indicat să nu insistăm cu urcatul că ne prinde noaptea și parcă nu-i cea mai ok zonă la cum suntem echipați. Cu tristețe ne întoarcem în vale si continuăm alergarea pe o potecă plăcută ce urmează cursul râului.

Plină de sare, fug la rău să mă spăl, cât mai sunt încă încinsă de la efort. Că dacă apuc să ma răcoresc n-o să-mi mai ardă să intru în apa rece de munte.

Urmează scoaterea celor doi nemernici mici înfipți în picioare și un ceai cald. Mama lor de căpușe… toată ziua mi-am verificat picioarele și fix la final m-am trezit cu două asezate în jurul gleznei. Gata, nu mai merge, trebuie să gasim niște creme cât să nu se mai atingă de noi. Iar penseta specială pe care am cumpărat-o n-a fost bună de nimic. Tot cu penseta mea clasică reușesc cel mai bine să le scot intacte. Mă uit puțin la ele cum se plimbă și încercă să se prindă iar de ceva cărniță si apoi le curm viața. Îmi pare rău, căpușe mici, dar chiar nu vă mai suport. Dacă n-ați purta boli tâmpite cu voi, nu m-aș supăra așa tare.

Gata cu popasul. Ne așteptă câteva ore de somn în mașină, înainte de zborul spre România.

Ne îndreptăm spre aeroport cu o oprire scurtă la un baraj imens din drum, unde se face bungee jumping. E barajul din James Bond – Goldeneye. O cădere de 220m… pffff, nu știu dacă m-ar ține să încerc. Vreo 200 si ceva de franci pentru săritura vieții :).