Data: 23 martie 2016. Plimbare prin Milano.
Monica.

Milano nu e destinația, insă am câteva ore la la dispoziție să ajung de la aeroportul Orio al Serio (Bergamo) până la stația de busuri de la Lampugnano. După o noapte albă în care am lucrat la calculator, vopsit și zugrăvit fug la aeroport. Reușesc să dorm în avion și aterizez în plină zi cu soare. Iau busul până în gara centrala din Milano și acum ce fac? Parcă mi-am mai revenit puțin și am la dispoziție cam 4 ore să ajung undeva mai spre marginea orașului să iau un autocar către Elveția. Decid să merg pe jos cât m-or ține picioarele.

După prima jumătate de oră de mers încep să-mi schimb părerea pe care o aveam despre oraș. Data trecută am nimerit într-o zi de vară, în centru și m-a obosit marea de turiști. Aglomerație cruntă, clădiri prăfuite și oraș poluat – așa îmi rămăsese imaginea. De data asta însă nu mai am treabă cu zonele turistice, iar traseul l-am ales încât să treacă prin cât mai multe zone verzi. Cu cât merg mai spre periferie cu atât cartierele devin mai liniștite, curate și plăcute pentru plimbare. Deja se înfiripă gândul că aș putea veni într-un city break aici, de preferat în extrasezon.

În drum spre gara Lampugnano am traversat 5 parcuri, mai mici sau mai mari. Prima oprire o fac în Grădinile Publice Indro Montanelli. Parcul a fost redenumit după un jurnalist împușcat în picioare de către grupul terorist “Brigate Rosse”, în 1977. Am puțin de conversat la telefon așa că mă așez pe o bancă și mă minunez între timp de cât de mulți alergători văd la ora asta. Cică ar fi cel mai vechi parc din Milano. Ar fi de vizitat aici muzeul de istorie naturala și cel mai mare planetariu din Italia, dar nu am timp de asta acum.

Ies din parc, o iau printre blocuri și ajung în altul mai pare – Parcul Sempione. Nu merg până la Castello Sforzesco, unde sunt o grămadă de muzee și ultima opera, neterminata al lui Michelangelo. Doar îl văd în zare și mă gândesc că voi reveni cândva.

Rucsacul începe să-mi cam dea de furcă, iar setea și foamea îmi dau târcoale. Nu știu cum se face, dar când cele doua ating cote maxime parcă dispar toate magazinele. În cele din urmă îmi iese un cale o brutărie de cartier și mă salvează.

Mai am un km până la autogară și întru în ultimul parc de azi – Parco Montestella, unde văd iar alergători care-mi fac poftă și un grup de cicliști. Se simte oboseala deja. Urc micul deal din parc și simt cum mi se taie restipația de la efort. Nu strică puțină relaxare după aproape 10 km de mers pe jos cu micul bagaj în spinare.

Urmează aproape 2 ore de asteptat autocarul care are întârziere. Vine din Marsilia cică. Apoi încă 6 ore de stat pe scaun până ajunge în St. Gallen. Nu e tocmai cea mai simplă combinație de a ajunge din Bucuresți până în nordul Elveției, dar a fost interesant și… foarte ieftin. Adică 10 euro avionul până în Milano, 5 euro de la aeroport până în gara centrala și 35 euro aprox autocarul Milano – St. Gallen. Uitându-ma la rutele din autogara…ai multe destinații la dispoziție ușor accesibile din Milano.