Data: 20 martie 2016.
Destinația: Moieciu de Sus, două bucle (1 și 3) din Ecomarathon.
Echipa: Mike, Vio, Monica.

“O fugă între fugi”. Pe ultima sută mă convinge Viorela să renunț la treburile din București și să merg cu ea la la munte. Peste o lună are primul maraton montan și antrenamentul pe plat în București e cam frecție la picior de lemn. Reușesc să prind trenul de sâmbătă seara și ne culeg Radu cu Mike de la gara din Brașov. Duminică dimineață plecăm spre Moieciu. Pe Radu il lăsăm pe drum pentru o tură prin bucegi cu schiurile – i-a ieșit chiar faină, iar noi mergem la alergare pe o parte din traseul de la EcoMarathon. N-a fost rea deloc alegerea Mihaelei. În plus, am prins o zi superbă de primăvară, cu temperaturi scăzute și soare.

Pornim înfrigurate pe prima buclă a traseului. Mușchii se încălzesc cam greu și pământul e încă înghețat. La primul urcuș ne mai revenim. Încep să se vadă munții cu zăpadă în zare, dar încă e ușor posomorâtă vremea. O luăm încetișor și priveliștea devine din ce în ce mai frumoasă. Cu alți drumeți nu ne intersectăm. Poteca e liberă. Recunosc că tare bine a făcut Vio insistând să vin.

Mergem după Mike care știe cât de cât drumul. Gpx-ul pe care-l are încărcat are nu-i prea bun se pare, dar ne ghidăm după omuleții pictați pe copaci  – așa erau marcate traseele. Prima parte a fost cu omuleț galben, apoi…nu mai știu. Încerc să nu mă bag în alegerea potecii că sigur se transformă într-o tură epică dacă fac asta.

Întreaga coborâre avem Bucegii în față. Să fie rău? Cu cât se înseninează mai tare cu atât facem pauze mai dese. Cam greu să nu te oprești la admirat, pozat sau la un intins pe iarbă. Mike ne face prezentarea înălțimilor. Se vede și Valea Gaura, pe unde a luat-o Radu în drum spre Vf. Omu. O luăm prin fânețe spre locul de unde am plecat.

După prima buclă ne întoarcem la mașina pentru prânz. Câtiva localnici ne întreabă daca ne pregătim pentru Ecomarathon. Cred că sunt mândri deja de concursul care se organizează aici și s-au obișnuit cu oamenii ăștia ciudați în colanți.

Frumoasă prima parte, dar a doua…. când norii s-au evaporat, cu Craii într-o parte și Bucegii în cealaltă, nici nu știi încotro să te mai uiți. Îți sucești gâtul tot încercând să te decizi unde-i place ochiului mai mult să privească.

Noroi a rămas destul de puțin, pe alocuri. Poteca e plăcută și domoală și-i moale sub picioare :). La capătul ultimului urcuș ne mai afundăm puțin în iarbă, printre brândușe, admirând crestele albite ale Bucegilor.

Pe toate trei ne chinuie talentul la pozat cu telefonul.

Urmează o coborâre lungă, de vreo 6-7 km, pe care singura întrerupere a plăcerii a fost la întâlnirea cu fumul scos de unii cu motoarele. Înțeleg că e și ăsta un sport, dar e așa de neplăcut să te trezești cu miros de oră de vârf de București când alergi pe munte… Mi-e greu să înțeleg plăcerea asta, dar încerc. Măcar de-ar folosi unele electrice, să nu mai polueze așa tare. Trecem rapid de cei cu enduro și reluăm alergarea plăcută.

Ultimul kilometru e puțin mai abrupt și poteca ne scoate foarte aproape de mașină. A fost o zi superbă în care am simțit primăvara. O binevenită ieșire din haosul de o săptămână în Bucureștiul nebun. În curând o să apară miile de flori și o să stau întinsă pe pământul cald. Abia aștept.

Traseul pe strava: