Data: 20 iunie 2015.

Destinația: Germania, Zugspitz Supertrail 2015.

Echipa extinsă: Ștefan, Monica, Mihai, Sybille si părinții ei.

A venit vremea primului ultra, nu că aș fi pregătită, ci doar s-a nimerit. Acum câteva luni a aflat Ștefan de un prieten care s-a înscris și a luat decizia hop-țop să mergem și noi. Eram deja înscriși la cursa de la Tromso pentru care am mari emoții, iar Zugspitz ar fi un antrenament bun. E clar că nu suntem pregătiți fizic pentru așa ceva, dar nu m-am impus cu un “nu” clar. Era oricum în plan să încerc cândva. Ca de obicei, planurile se dau peste cap. Ideea era să ajung cu câteva zile înainte de concurs în Garmisch, să apuc să mă odihnesc și să mai lucrez de aici. Cum a fost în final e tare departe fața de cum mi-aș fi dorit. Plec miercuri din România, cu mașina, și plătesc cazarea la un motel pe austradă, lângă Budapesta, cât să mă oblig să plec din timp si să mă odihnesc. Și iar nu mă pot ține de plan. Din diverse motive ajung în Budapesta abia joi dimineață la 7 si ceva. Iau camera în primire și adorm până pe la 12 când trebuie s-o eliberez. E iar caniculă, iar lipsa de somn își spune cuvântul. Vreau să dorm, să nu-mi mai sune telefonul mobil, să nu mă mai întrebe nimeni nimic. Nivelul de stres începe să mă depășească. Dacă o țin în milioane de opriri în parcari e clar că nu mai ajung azi în Munich. Într-una din parcări încerc o alergare scurtă pentru a-mi limpezi mintea. Dar cu o mașină de poliție care-mi dă târcoale și se uită la mine ca la o nebună, mă liniștesc rapid si mă opresc. Ce-i drept…e clar că arătam dubios – o fătucă obosită care aleargă singură, în miezul zilei, pe caniculă, printr-o parcare plină de tiruri de la marginea autostrăzii. Ei, asta e… cel puțin eu încep parcă să mă obișnuiesc cu mine.Ștefan, Mihai si Sibylle ajung joi spre vineri noapte cu trenul și rămân la niște prieteni peste noapte. Aș putea forța să ajung si eu, dar nu mai văd sensul. E târziu deja, plouă; mai bine trag pe dreapta și dorm în mașină.

În sfârsit ajung de dimineață la Munich să-i culeg și să mergem către Garmish. Gata, mă mut pe scaunul din dreapta și moțăi. Ne luăm în primire parceluța unde vom pune cortul si mergem să ne luăm pachetul de concurs. Totul este mega-organizat. Pentru fiecare cursă este dedicat cate un panou cu descrierea, echipament obligariu si ale detalii. Nu e nevoie să-ți bați capul cu nimic.

Am scăpat de-o treabă. Urmează o alergătură pentru ultimele cumparaturi de echipament și mâncare. Ștefan își găsește pantaloni și tricou de compresie. Eu mă aleg cu o pensetă specială pentru căpușe. Dacă tot vor să ne fie prietene, să fiu pregătită mai bine. Ajung si părinții lui Sybille și o mai lungim la o bere în camping. Somnul îl tot amânăm din păcate. Vremea nu e deloc atrăgătoare și ploaia ne chinuie toată noaptea. Nu stiu cum am pus cortul, dar nu a făcut față la ploaie si vânt. Am dormit chinuiți și ne-am trezit în udătură. Cafea, mâncare….ciuciu. N-am avut parte. Parcăm mașina foarte departe și fugim către autobuzul care ne va duce la start. Reușesc măcar să-mi fumez în grabă țigara.

 

Atmosfera de la start nu e prea atrăgătoare. Plastice, umbrele si frig. E prima dată când sunt la un pas de a renunța să iau startul. Nervii, oboseala, frigul… toate îmi dau de furcă. Ștefan trece primul de controlul echipamentului obligatoriu. Eu încă mă mai gândesc dacă să mă retrag sau nu. Până la urmă îmi iau inima în dinți și decid să încerc. Imi pasează Ștefan folia de supravietuire pentru control și mă aliniez la start.

Pornim ușurel. Oricum începe cu o urcare. Șfefan se simte cam rău si rămâne mai în urmă cu mine. Îl pierd puțin cât se afundă în pădure si cât l-am așteptat aproape că ne-a depășit toată lumea. Încep să mă întreb daca nu cumva a trecut de mine fără să-l fi văzut. Hai că apare într-un final si continuăm încetișor împreună. Până la urmă cred că i-a prins bine că nu a forțat începutul. Plouă mărunt și în câțiva km încep să-mi revin, să mă bucur de alergare și de faptul că sunt pe munte. Ce bine că n-am renunțat!

Nu îmi mai e frig, de foame si tutun am uitat. Gândurile încep să dispară. Se face liniște în creieraș, se dezmorțesc muschii și zâmbetul reapare. În zare se vede șirul indian pe primul urcuș mai înclinat și nu mă sperie. Iuhuuu!

Nu-mi mai pasă deloc de ploaie sau de noroiul pe care urcăm, că de alergat nu se pune problema pentru noi pe aici. E plin de flori în jur, ce-i drept puțin cam chinuite de vreme.

Cum începem să câștigăm altitudine, ploaia se transformă în ninsoare. Se anunță o cursă înteresantă. Poate nu era suficient că suntem la primul ultramaraton; trebuia să fie și puțin epic. Cum încă e urcare nu simțim frigul. E chiar plăcut de indată ce te obișnuiești cu umezeala.

Urmează niște zone mai plate, unde ne imaginam noi că vom zburda ca niște căprițe. Dar în condițiile de față…. n-avem șanse de alergare în forță. Alunecările si căzăturile sunt la ordinea zilei. Noroiul e rege. Mulți sunt deja cu bețele îndoite de la căzături, iar costumațiile alergătorilor se uniformizează curând într-o culoare maronie. Devine distractiv țopăitul printr-un amestec de noroi cu zăpadă și încercarea de a-mi păstra echilibrul.

 

* Foto credit: Guido Gallenkamp * O poză de la un alt alergător care a avut tupeu să scoată aparatul în zona asta 🙂

La primul punct de limentare e coadă și stăm mult aici din cauza asta. Acum nu prea înțeleg de ce am așteptat atât că nici măcar nu am mâncat. Pur si simplu ne era jenă să trecem pe lângă. Când am ajuns în fața meselor am dat pe gât rapid ceva de băut și am pornit mai departe. În vale e mult mai luminos. Mai crește moralul. Urmează o porțiune mai puțin tentantă pentru alergat – un drum cu pietris destul de plat cu mici urcușuri si coborâșuri.

Aici chiar nu mai plouă. Ce diferentă de vreme :). N-a trecum mult de când ne luptat cu noroaiele, ninsoarea apoasă și ceața. Mai avem de alergat cam un maraton standard de aici si ne simțim în formă; ca și cum ne-am fi făcut încălzirea până acum.

Alergăm cât ne țin picioarele la vale, iar pe urcări, oricât de puțin înclinate sunt, mergem. Ne e frică să nu cedăm la final. Nu știm cum vom reacționa după 50 km pe munte. Plus că ne așteaptă un urcuș mare la final, mai abrupt si prin zăpadă. Până la urmă au închis ultima porțiune de urcare din cauza condițiilor si s-a scurtat cursa cu vreo 5 km. Parcă m-am ofticat puțin când am aflat. Mă simțeam oarecum pregătită psihic să trag de mine.

 

 

În a doua parte a cursei începem să depăsim din alergători si destul de multe fete. Cu o alergătoare ceva mai în vârstă și foarte fit mă tot intersectez și mă felicită spre final că reusesc mereu să o depăsesc pe coborâri. Ce-i drept, spre final am început să prind curaj pe orice fel de teren și am reușit să scap fără trânte prin noroi.

Ultima urcare mi-a dat din păcate ceva de furcă. Nu reusesc deloc la concursuri să mănânc căt trebuie si mă lasă energia la un moment dat. Am luat jumătate dintr-un gel când am început urcușul, dar a fost ceva cam târziu și am scăzut mult ritmul. A fost o oră în care m-am târât intr-o semi amețeală si greață de la efort, dar a trecut si am zburat pe coborârea finală. A fost momentul în care am depăsit destul de multe persoane. Nu mai conta terenul. Poteci cu noroi sau cu pietre transformate în mici râuri – nu mai conta – alergam cât puteam de tare. Am reusit chiar să mă țin de Ștefan, pe care, în mod normal, îl pierd rapid pe coborâri.

*la ultimul punct de alimentare înainte de coborârea finală
Mai avem doar câțiva km pe o zonă care n-ar mai trebui să ridice probleme. Chiar îl vom termina? Cât de tare! Nu mă simt deloc la capătul puterilor. Încă mai am chef de alergat.

Ultimii doi km îi alergăm unul lângă altul si terminăm pentru prima dată o cursă împreună. La linia de finish ne întâmpină cu “Ștefan und Monica” de la “Die rumaenische Baeren”. Mihai și Sybille ne așteptau și ei. Medalii, mâncare, băutură si multă bucurie :). Mihai a terminat și el cursa de 35 km si era entuziasmat. A fost o premieră pentru el pe un astfel de teren.

 

Cam asta a fost cursa, plecare din Austria, sosire în Germania:

 

și cam așa arătau adidașii la final, după ce i-am spălat de multe ori în râuri:

 

 

Și frumoasa colecție de adidași de la intrarea în baie :)) :

 

Mă aleg cu o altă experiență frumoasă, dar și cu un picior umflat, cu care, din păcate, încep să mă obișnuiesc. Mă luaseră niște dureri în apropierea gleznei încă din primii kilometri, dar dacă am apucat să pornesc în cursă și nici nu erau foarte puternice, am mers mai departe până la final. Cu cât se încălzește mai mult piciorul cu atât durerile devin mai suportabile. Urmează o perioađă de recuperare sper :). Iar acum visez la o cursă mai lungă.

Zugspitz Supertrail pentru Ștefan:

*Ploaie, cort ud, întârziat la bus, stres cu bagajul și echipamentul obligatoriu, întâlnire cu cei 3 flăcăi din România în bus, atmosferă sumbră :))

*La start plouă la greu, găsim totuși să lăsăm bagajul pentru a fi adus la finish. Monica uită folia de supraviețuire, vrea să renunțe. Cică n-ar fi pregatită. Trec eu de verificarea echipamentului (destul de formală, nu se uită în rucsac) apoi îi dau folia mea Monicăi peste gard, să intre și ea la control. Eu am oricum pufoaica, deci n-o să mor de frig. Trece si Monica. Gata, se dă startul. Începem împreună, eu îmi propun să n-o iau înainte, cel puțin nu înainte de primul vârf.

*început de cursă greu, plouă și e frig.

*pornesc cu pufoaica pe mine, mă menajez cât pot după problemele digestive pe care le tot am.

*Devine foarte cald în pufoaică și după 1-2 km mă opresc s-o dau jos. Mă depășeste aproape toată lumea; când să plec îi văd puțin în spate pe cei trei din București (Dragos, Cornel si încă un tip) Vorbesc puțin cu ei – planul lor este să meargă încet, cu 13h target.

*După ce mă schimb, monica a luat-o binișor în față, bag și eu cât pot de tare s-o ajung. O salut și o depasesc pe Voichița Badea, de la Apuseni.

*Dau de Monica, zice că ne-a depăsit multă lume.

*Dăm de zăpadă și noroi – Scharnitzjoch.

*Distracție pe coborâre, abia alergăm.

*Încet, încet ne dăm drumul la picioare, terenul devine mai alergabil.

*Km 15 (abia un sfert) – primul punct de alimentare, coadă mare, stăm și noi ca blegii :)) bem un pic ceva cald și plecăm.

*Urmează porțiune lungă de plat, mă mișc greu, am gambele tari. Monica are avans, se ține bine; sunt mândru de ea!

*Trecem granița în Germania și aproape de Mittenwald apare soarele.

*Dau în sfârșit jos geaca de ploaie de pe mine; totul e fleasca, dar se usuca foarte repede. Îmi revin ca stare. Urmează și ceva coborâri (zona cu geistklamm mittenwald – erau si semne cu o mascota http://www.leutascher-geisterklamm.at/)

*Ajungem pe la un lac si alimentarea de km 30. Monica tot vrea la toaletă. Unui tip i se face masaj (e și stație medicală aici, unde-i verifică pe cei de la cursele mai lungi 80/100).

*Pornim și noi căci mai avem încă pe atât (credeam noi), dar curând ne lămurește un tip de la cursa de 80 că s-a tăiat urcușul la Alpspitz Bergbahn întrucât e zăpadă/gheață. Asta înseamnă aproape 6 km în minus.

*Urmeaza porțiuni alergabile de forestier, chiar și cele în pantă, apoi un coborâș lung prin noroi, unde încercăm s-o depășim pe o tipă în albastru, dar e mult prea îngust. Ne simtim foarte foarte bine amandoi și zburdăm pe aici. Deși Monica se plânge de ceva dureri la picior, bagă bine.

*Curând ajungem într-o poieniță unde am mai fost cu Sara acum ceva ani (la returul de pe Rheintal, dupa Zugspitz). De aici continuăm cu un urcuș până la Partnachalm (urcuș pe care l-am facut si atunci, pe bezna și i-am dat emoții Sarei). Aici e alimentarea de 45km, ne simtim excelent. Bem ceai bun și cald, cer în glumă un Hefeweizen doamnelor de la stand și plecam. Am tot făcut calcule în capul meu, dar acum sunt destul de sigur că vom  termina în 9h și ceva.

*Urmează iar suișuri și coborâșuri foarte alergabile pe forestiere. Pe drum îl văd pe un tip care fumează pe urcare, îl recunosc ca fiind un polonez din campingul unde stăm si noi. Monica moare de poftă la vazul tigarii :)).

*Curând urcarea pe panta decentă de forestier se transformă în urcare pe pantă mai mare prin noroi. Incetinim ritmul, ne mai depașeste ceva lume. Eu sunt cu ochii pe tipe la modul să-i zic Monicăi să le-o ia înainte. măcar ea are șanse la un loc mai bun. Ne depășeste și un român (Bogdan), dar are căști și nu răspunde la salut. Urca binișor. Mă retrag la tufișuri si apoi împart un gel cu Monica. Nu-mi cade foarte bine întrucât n-am băut apă suficientă după el. Mă simt rău, îmi vine să mă pun jos. Imi revin totuși și mai urcăm o perioadă. Apoi o apucă pe Monica lipsa de energie. O conving sa mănânce un baton bun de la Oatmeal, care-i mai dă energie. În fine, ajungem la punctul de alimentare de la Laengenfeld (unde e și stație de telescaun), la 1600m. De aici ar mai fi fost 3km si 400m de urcuș până la Alpspitz Bergbahn + coborarea aferentă, dar au închis accesul – ar fi prea periculos cică, cu atât mai mult cu cât, în curând, se lasă seara și grosul lumii de la cursele mai lungi va ajunge pe aici în toiul nopții. Cinste lor dar și voluntarilor, care stau pe loc. Mă rog, mulți par să se distreze, fac grătare. La un moment dat o sa vreau să fiu și voluntar, de dragul experienței.

*Ajungem la ultima coborâre, de vreo 6 km. Suntem în mare formă. Îi dau mesaj lui Mihai că mai avem vreo jumătate de oră, maxim o oră, și primim încurajări prin SMS. Coborâm în forță amândoi. Zburăm pe potecă, deși sunt bolovani și noroi. Depasim multa lume, alergători și turiști deopotrivă. Din când în când ne mai depașeste și pe noi câte un alergător; descoperim ulterior că erau chiar printre primii de la cursele lungi. Deja dăm de lume cunoscută, tot depășindu-ne de-a lungul zilei. La un moment dat e o pantă destul de abrupta de coborat, se aluneca destul de rău și emai greu cu depașitul persoanelor. Unele din ele se dau la o parte, altele întreabă dacă vrem să o luăm înainte, altele pur și simplu nu se miscă și nu se sinchisesc. Unii mai înfipți strigă de departe “Achtung, achtung”, dar nouă ne e puțin jenă. Trec semnele cu kilometrii ramași, intrăm în sat (aproape de locul de unde am mai urcat alte dati către Zugspitz) și alergăm destul de în forță ultimii 2km printre case. Uite si finish-ul! Ieeeei, 9h15! Finish împreună, ce frumooos! Ne asteaptă și copiii la linia de sosire, iar moderatorul spune în boxe și numele echipei noastre: Die rumaenische Baeren! Upiiii! Si nici nu sunt așa rupt precum aș fi crezut. Ne tragem în poză lângă podiumul instalat pentru festivitatea de premiere de a doua zi, apoi începem a ne reveni cât de cât (băut, mâncat, uitat în gol realizând ce tocmai am terminat 🙂 ).*Urmează mersul la masină. stat și odihnit, apoi un duș extrem de binevenit (la dusuri la intrare colecție de adidasi plini de noroi – moment kodak), apoi o bere cu restul la un birt local.

Upiii! am descoperit gustul curselor mai lungi și într-adevar, Monica mai mult decât mine, parcă suntem mai mult făcuți pentru curse lungi. Sau poate doar am avut noroc, întrucât nu ne-am rupt la început și-am avut energie berechet la final. ‘Om vedea, momentan avem regrete ca n-am fost la 100k 🙂

Timpul final: 9h14m

*Stefan: locul 120 la băieți

*Monica: locul 14 la fete.

Site oficial cursă, cu toate detaliile: en.zugspitz-ultratrail.com

Albumul cu poze aici

Cursa pe Strava: