Perioada: 23-25 noiembrie 2013.
Destinația: Italia, Valea Valtellina.
Echipa: Ștefan, Monica, Mihai, Sybille.

Vai, vai, vai, vai!!! Forza!!!

Buongiorno! Ciao! Grazie! Molte grazie! Non parlare italiano! sorry 🙂

Cam asta am auzit/spus timp de 7 ore, cât a durat cursa pentru mine, cuvinte care se amestecau cu două melodii care imi stăteau pe creier: cea cu “Bello, bello impossibile …/ Bello, bello invincibile” si încă una, pe care acum nu reusesc să mi-o aduc aminte.

Tocmai ne-am întors din scurta aventură din Italia, unde am participat, împreuna cu Stefan si Mihai la prima ediție a maratonului Valtellina Wine Trail, organizat în apropiere de granița cu Elveția, pe dealuri, între Tirano si Sondrio. Pentru mine a fost al doilea maraton si sunt extrem de fericită că am reusit să-l termin si mulțumită de alegerea făcută. Simt că au meritat cei 2200 km parcursi cu masina si durerile criminale de genunchi care m-au insoțit de-a lungul întregii curse si care acum nu prea mă mai lasă să merg. Au gândit o ruta excepțională.

Încă mai parcurg cu mintea bucăți din traseu si vizualizez zâmbind viile prin care am trecut, privind către vârfurile înzăpezite. Iar cu durerile, stiu că vor trece si vom rămâne cu amintire frumoase.

Începutul. Cum de-am ales fix maratonul acesta? În ultima zi din vacanța din sepembrie am nimerit în Interlaken, în singurul bar de unde se auzea muzică si unde părea a fi voie bună. Si n-am nimerit rău deloc. Tocmai se terminase un maraton celebru – Jungfrau, despre care nu stiam  nimic (dar acum e pe listă!), si barul era plin de atleți cu tricouri verzi pe care scria “finisher”. Entuziasmată peste măsură nu mi-a luat mult să intru în vorbă cu ei si să petrecem până dimineața, cântând melodii în italiană. Asa l-am cunoscut pe Marco, care ne-a lăsăt o primă impresie deosebită. Abia ulterior am aflat că este o mare legendă in lumea maratoanelor montane. Atunci ne-a spus de un maraton organizat de el în Italia si am zis “de ce nu?”, “hai să mergem”. Zis si făcut. S-a dat starul la înscrieri si se pare că am fost primii înscrisi, ma rog… după cei din echipa Scott, sponsorul principal. Când am ajuns acolo, zicea (în glumă, normal) că pentru noi s-a străduit să ducă până la capăt proiectul 🙂

*tricoul verde! îl vreaaaau 🙂

Am ales să plecam sâmbătă cu noaptea-n cap, duminică fiind concursul, iar luni ne-am luat liber. Si uite asa, mica aventură a început sâmbătă dimineață, la ora 4, când am reusit să-i culegem pe Mihai si Sybille si să pornim cu masina către Italia. Am făcut o oprire la Decathlon să ne echipăm cu pantaloni lungi de alergat si alte câteva accesorii si am continuat drumul prin Elveția, unde am reusit iar să mă enervez. Promit să nu mai opresc la benzinăriile de aici. Deci: îmi propun de acum încolo să mă limitez la admiratul peisajelor elvețiene, fară să intru în contact cu localnicii, cu care se pare că nu reusesc să ma asez pe aceeasi lungime de undă.

Si când ne bucuram că am reusit să plecăm devreme si părea să ajungem la o oră decentă, ne-am trezit ca gps-ul alesese un drum blocat de zăpadă. Si acum ce facem? Cum trecem munții să ajungem în Italia? Păăăăi, nu-i trecem, îi ocolim. Nu scăpăm în Elveția nici de controlul poliției. Ce naiba căutăm cu o masină de România pe la ei? Nu ne-au sechestrat, e bine, am scăpat si de asta. Continuăm drumul si ne uităm tristi la noua oră de sosire la destinație, arătată de gps, fiind nevoiți să facem un ocol de vreo 200 km :(.  Momentul în care am renunțat să mai ascultăm gps-ul a fost când ne-a pus să luăm ferry-ul sa traversăm un lac. Da, da.. s-o crezi tu că facem ce zici tu!

*până aici ne-a fost; era imposibil de continuat pe acest drum 🙂

Am reusit totusi să ajungem în Sondrio la timp cât să ne luăm numerele de concurs, să-l revedem pe Marco, care era extrem de agitat si să luăm cina la restaurant.

Seara târziu am ajuns la pensiunea rezervată din Tirano, unde a început parada modei în echipamentul de concurs. Emoțiile cresc. Oare cum o să fie? Oare s-au refăcut genunchii după 3 săptămâni de pauză de alergat? Sper că da. O sa fie ok cu stomacul? Trebuie să beau si să mănânc ca să n-o pățesc ca la primul maraton.  Orice ar fi promit să nu renunț. Alerg, merg, pe picioare, în mâini, cum o fi, dar il termin. Promit!

Eram pornită să mă trezesc foarte devreme si să fiu fresh la start, dar m-au convins ceilalți că exagerez. Asa că trezirea a fost pe la 8. Am reusit să mănanc ceva, să-mi beau cafeluța si să-mi fumez țigara si am plecat cu emoții către centrul oraselului Tirano, locul de start. Iar emoții, puțină încălzire si , of, trebuie să ajung la baie. Si am reusit si cu baia în ultimul moment. Dacă mai întârziam un minut pierdeam startul.

And go!  Vai, vai, vaiiiiiii! Forza!

Toată lumea aleargă, într-un ritm destul de rapid. Până si eu reusesc să mențin un ritm între 5 si 6 min/km si par să mă simt destul de bine. Primii 3 km au fost pe strădute drăgute, pornind din centrul orăselului Tirano până la baza primului urcus către zona cu întinsele culturi de vița de vie.

Parcă mă înțeapă puțin genunchii, dar nu pare a fi grav. Probabil e doar o durere de început, până mă încălzesc. O să fie bine, încerc eu să mă conving. A urmat primul urcus mai abrupt de 100 m la începutul căruia era Marco, încurajând fiecare concurent. Un gest foarte frumos, apreciat de alergători. După o îmbrațisare scurtă si încurajări din partea lui am pornit încetisor la deal. Mă străduiesc să nu mai fac greselile de la primul maraton si mă hidratez constant câte puțin. Măcar acum stiu să folosesc sistemul :). Urmează prima coborâre mică, mai în forță si durerile puternice la genunchi. Pare deja destul de clar. Degeaba am stat pe bară în ultimele trei săptămâni. Tendoanele (sau ce o fi pe acolo stricat) nu s-au vindecat câtusi de puțin, iar vânătorii aprigi de genunchi cu sulițe, cum i-am numit la ultima alergare, n-au mai renunțat să mă urmărească. Am tot sperat să-si revină, dar n-a fost chip. Din contra, durerea devenea din ce în ce mai puternică. Pfoa, si câte coborâri vor urma :((.  Acum asta e! Cel puțin peisajul e genial. S-a eliberat orizontul de clădiri si alergăm privind ba către vale, ba către vârfurile pline de zăpadă din fața noastră. Si vremea ține cu noi. E soare si răcoare. Tot traseul a fost o însiruire de urcusuri si coborâri. Am rămas să alerg cu un mic grup simpatic, într-un ritm lejer, bucurându-ne de privelisti si încercând să mai pălăvrăgim într-o italiano-engleză.

*foto credit: Giorgio Gemmi

Înainte de fiecare coborâre mă opream 2 secunde, respiram adânc, stângeam din dinți si-i dădeam la vale. Ar fi fost haios să mă fi filmat cineva pe coborări, mai ales spre final, unde am inventat tot soiul de stiluri de alergare, balansăndu-mă de pe o parte pe alta cu picioarele drepte. La unele am încercat si cu spatele, iar pe altele le-am abordat cam asa: respirat, luat buff-ul intre dinți si muscat tare, si “pârtieeee” că vin! Si râdeam de mama focului.

Pe la km 10 eram deja cu multe gânduri de abandon adunate. Cel puțin ratiunea se zbătea să-i dau ascultare si să mă opresc. Să-mi anunț retragerea si sa continui să mă plimb, sa admir si să mai gust câte un struguras. Nici nu prea mă simțeam energică cu toate că m-am străduit să beau apă des si să ronțai din caisele uscate pe care le aveam în buzunar. Pornisem la drum cu gândul că primii 10 km vor fi de plat si voi putea alerga repejor. Dar “platul” de pe hartă s-a dovedit a fi o luuunga succesiune de mici bucăți de sus-jos, menținundu-ne totusi cam la aceeasi altitudine.
Am ajuns la primul punct de alimentare, situat în fața unei crame vechi si frumoase, unde am dat pe gât 2 ceaiuri calde numa’ bune. Puteai să gusti si din vinul făcut de ei, dar m-am gândit că n-o să-mi facă prea bine. Traseul a trecut si printr-o parte din cramă, printre butoaie de lemn cu vin. Apoi a urmat si prima urcare mare, cam de 400 m,  care m-a mai relaxat psihic. A contribuit mult si peisajul, în fața căruia nu puteai rămâne indiferent.

Durerile pe urcare sunt ceva mai suportabile si nu se mai propagă atât de puternic până la brâu/spate. Aici a fost momentul în care am avut mare noroc cu promisiunea făcută înainte de start, aceea de a nu renunța la cursă, orice ar fi. Am putut să-mi eliberez mintea si să iau decizia să continui. Si m-a ajutat enorm hotărârea clară pe urmatoarea coborâre lungă. Chiar dacă durerile de genunchi sunt în crestere, starea generala se îmbunătățeste cu fiecare km parcurs si cu fiecare voluntar sau trecător care mă încurajează. Uitându-mă pe pozele făcute, am descoperit că după primul mare urcus eram la o distanță de 8 minute de Stefan, care s-a mărit la jumătate de oră până la finalul cursei.

Încă o urcare, apoi o coborâre mai dificilă, cu zone abrupte, pline cu bolovani alunecosi si noroi si gata, am ajuns la la punctul de alimentare (ristoro) de la km 25. Mă bucur că nu am depăsit ora limită pentru primul checkpoint, care era ora 14.00. Am ajuns la 13.15 aici. În marele plan făcut de acasă, în varianta unei curse ideale pentru mine, estimasem că voi ajunge aici la 12.50. Diferența nu-mi pare asa mare, ținând cont de “provocările” neasteptate. Este primul punct de alimentare unde am stat mai mult. Am băut bine, am mai ciugulit câte ceva si am încercat să-mi leg genunchii cu bandana, dar nu stătea bine. Aici mi s-a oferit si un păhărel de vodcă, dar am refuzat râzând. Cred că au confundat România cu Rusia.

De aici a urmat cea de-a doua urcare mai lunguță, pe care am reusit să mă rătăcesc. N-am rezistat să nu mă opresc să aleg un măr căzut si să mă înfrupt din el. Erau multe în livada pe lângă care alergam si mi-era poftă. Am găsit unul arătos, dar avea o vietate pe una din jumătăți asa ca am devorat doar partea curată. Miami, chiar aveau gust. Dar cât am umblat după mere, am reusit să mă îndepărtez puțin de grup. Asa că m-am trezit la un moment dat singură, nestiind încotro s-o iau. Alergam după lumea din față, nu după semne… asa ca nu observasem că panglicile care marcau traseul fusesera colorate. Si uite asa am început să urc printr-o livadă plină de panglici albe, până mi-am dat seama că încep să mă invârt în cerc. Initial am crezut că e doar un alt “ocol turistic”, ca multe altele de pe traseu. Mă mai uit puțin si nu mă dumiresc. Îl sun pe Stefan într-un final, poate mă poate ajuta. Era, după datele de pe gps, cu 3 km înaintea mea, dar nu si-a dat seama pe unde sunt si unde m-am încurcat. Oricum, mi-a dat informația cheie: panglicile sunt mov sau rosii, nu albe, ca cele pe care le urmasem eu. Dau să mă întorc să descopăr unde am gresit drumul si mai văd un concurent care se apropie. Uau, credeam că am rămas ultima. Uraaa. Mă luminează si pornim mai departe împreună.

Mai trecem printr-o cramă frumoasă, prin care n-am alergat, cu butoaie mici, altele imense si culoare cu sticle de vin depozitate pe margine. La iesire ne asteptau cu o degustare de vin :).

La mai puțin de 10 km de final m-au luat deoparte si mi-au dat o punguliță cu gheață de pus la genunchi, care cred că m-a ajutat. Încercau să mă convingă să mă asez să se uite puțin la ei, dar nici gând să fac asta. Mi-era că dacă mă asez, acolo rămân. Au încercat să mă convingă ca n-am cum să mai alerg încă 10 km asa, dar nici nu mă gandesc să mă opresc acum. Am alergat deja 30 km cu durerile astea. E clar că pot continua până la final. Văd eu după maraton cum rezolv cu recupererea. Îmi doresc să-l termin si cu asta basta. Le-am mulțumit pentru ajutor, le-am confirmat că am telefon si sun în caz de nevoie si am pornit la drum pentru ultima bucată, la fel de frumoasă ca până acum, dar si cea mai chinuitoare.  Pachetul de gheață, băgat pe sub pantaloni, era cam enervant si eram nevoită să-l tot repozitionez, asa că am renunțat la el până la urmă si am ales să arunc cu apă rece pe genunchi de căte ori dădeam de căte un izvor. I-am ajuns si pe cei din grupul cu care alergasem inițial, înainte să ma pierd. Am trecut prin sătuce, printre ruine, prin curți frumos amenajate, pe lângă biserici, directionați si încurajați de destul de mulți voluntari si câtiva localnici. În apropiere de final era si un domn simpatic mai în vârstă, care iesise cu un cosulet cu bomboane si ciocolată pentru alergători. Foarte drăgut si zâmbăreț. Am dat si de Bruno printre voluntari, un alt atlet pe care l-am cunoscut în seara din Interlaken si a rămas că poate ne vedem la o bere după. Printre altele, a fost distractiv să aud o mulțime de răspunsuri diferite la întrebarea constantă a  tipului cu care rămăsesem să alerg “câti km mai avem?”. Pe mine mă apuca râsul de fiecare dată. I-am zis să nu mai încerce să afle, căci nu-l ajută cu nimic. A înțeles într-un final. Era ceva de genul: “mai aveti 6 km”, mai alergam puțin, apoi aflam că mai avem 8 km, iar mai alergam, reveneam la 6 km…si tot asa. Răspunsurile erau fie din burtă, fie venite din ideea de încurajare.

Cu câtiva km înainte de final l-am sunat pe Stefan să văd ce face, dacă a ajuns. Ajunsese de puțin timp si m-am bucurat. M-a sfătuit să alerg mai tare pe ultimii 3 km că nu e panta asa mare. Si asa am făcut. Mai aveam puțin si am încercat să dau tot ce pot din mine.

Si gataaaa! am trecul linia de finiiiish! Ah, ce moment! Câtă plăcere si ce frumos a fost 🙂

Am terminat toți trei. Mihai a ajuns primul (timp 6h 18min), apoi Stefan (6h 26min), iar eu ultima (7h fix). Mihai din păcate a luat o trântă zdravănă pe traseu si a fost nevoie de juma de oră de masaj ca să i se deblocheze muschii si să poată continua, asa că pe ultima bucată s-a chinuit multicel. Si Stefan a avut de furca tot traseul cu genunchii, dar acum nu mai contează. Am trecut toți de linia de finish :).

A urmat premierea si “pasta party”, după care ne-am gândit că ar fi cazul să dăm o fuga la pensiune pentru un dus. Seara, am iesit la cină la un restaurant din Sondrio, unde Marco ne-a făcut cunostință cu câstigătoarea cursei (feminin) – Simona Staicu, o atletă de top, care acum concurează pentru Ungaria. Ne-a plăcut mult si de ea. Am aflat că a câstigat de 3 ori la Jungfrau si sper să o reîntâlnim acolo la anul, s-o încurajăm si să-i sărbătorim o nouă victorie :).

*Sybille, care ne-a asteptat cu sufeltul la gura la finish, înghețând si sperând că suntem ok.

Ne-am retras târziu la pensiune, încântați de întrega zi.

Si…ceva distracție cu urcatul si coborâtul scărilor din apartament:

Luni avem un drum lung înapoi către Berlin, dar nu ne facem griji. Avem la dispoziție o zi întreagă. Plecăm pe la 11 din Tirano si alegem să trecem prin pasul Bernina (2330m), cu o mică oprire în St. Moritz. Peisajul de iarnă ne face un chef nebun de schi. Abia asteptăm vacanța din Gastein.

Puțină joacă cu zăpada în St. Moritz și un mers chinuit încă de dureri.

Ne-am bucurat de zăpadă si am pornit mai departe, către casă.

Se pare că prima ediție Valtellina Wine Trail a fost un mare succes si probabil se va face si la anul. Unii ziceau că poate la anul o să fie plecarea din Sondrio si finalul in Tirano. Oricare ar fi direcția, traseul este foarte frumos si maratonul merită a fi pus pe listă.

Iți mulțumim Marco pentru invitație, pentru organizare si pentru străduința ta de a ne simți cât se poate de bine. A fost o super experiență si vrem să revenim.

Si încă ceva: sper că mi-a fost învățatură de minte si că mă voi antrena mai “ca la carte” pentru următorul maraton. Cred că va fi cel din Apuseni :). Abia astept.

Detalii Valtellina Wine Trail:

*aproximativ 2000 m diferență de nivel si 42 km.

*site-ul oficial unde se găsesc si multe poze, filmulețe (momentan, se pot vedea doar in varainta în lb. italiana, recomand si filmul cu sosirea primilor doi – e foarte tare): www.valtellinawinetrail.com/italiano/

*cum am alergat mult timp împreună cu un tip cu un “GoPro”, m-am ales si cu un filmulet în care apar de mai multe ori 🙂 : Valtellina Wine Trail 2013