Perioada: 10-11 aug 2013.
Destinația: Polonia, Riesengebirge și Sokoliki.
Echipa: Ștefan, Monica, Mike, Radu.

Un sfârsit de săptămână cu extreme: de la apogeul aglomerației pe un vârf de munte la minicampingul primitor, ascuns bine într-o pădurice cu câteva stânci de cățărat din Polonia.

Ce destinație mai apropiată de Berlin să mai încercăm? Descoperisem acum câteva luni o mică zonă de cățarat în Polonia si, din lipsă de alte idei sau mai bine zis lene de a căuta variante, ne-am hotărât să dăm curs primului impuls. Oricum Polonia ne-a plăcut de fiecare dată. La 7 dimineața ne întâlnim cu Mike si Radu, îndesăm bagajele în masina noastă neîncăpătoare si la drum cu noi! Fără planuri clare si nici prea bine documentați.

După un drum linistit si liber pe autostradă, pot spune chiar pustiu față de cum era in jurul Munchenului, am ajuns într-o stațiune draguță, aranjată – Karpacz, situată la poalele muntilor. Sau să le spun dealuri mai înalte? Nu, hai să nu fiu rea – munți să fie :).

A, era sa uit de simțul artistic al baieților, pus în valoare într-o parcare unde cineva s-a gândit să-si abandoneze niste monitoare vechi. Compozitia finală e la Mike în jurnal. Mai jos sunt pregătirile.

Să revenim. După masajul dat de autostrada nu prea buna de la intrarea din Polonia, gps-ul a ales niste drumuri interesante, cam întortocheate, dar pitoresti prin sate.

Am decis ca sâmbătă să facem o tură de alergare pe munte, iar duminică să încercăm si stâncile poloneze. Asa că o să ne îndreptăm spre seară către camping. Găsim un loc bun de parcare, aproape de intrarea pe traseu, ne echipăm si pornim pe bandă galbenă către vârful Snezka, cel mai înalt din Riesengebirge. Prima oprire scurtă o facem la cabana PTTK Nad Mala Lomniczka – modestă, asemănătoare celor din țară, dar cu mai multe produse de vânzare la bar, inclusiv suveniruri.

Cu alergarea nu prea ne-a iesit. Mă simt vinovată, dar ce să mai zic…asta e. Trebuie să mai adun ceva antrenament si să învăț mai repede ce să mănânc si ce nu înainte….

Începutul turei a fost promițător: poteci drăgute, lume puțină, aer curat, privelisti calme, frumoase si multe afine gustoase. Cum nu mă pot sătura de fructele de pădure am stat mult si bine si m-am înfruptat din tufele de pe marginea potecii. Ce alegare când micuțele comori îți stau în cale?  Reusesc cu greu să mă despart de ele si pornim mai departe spre vârf. Începe să se aglomereze. Siruri întregi de oameni de toate felurile coboară pe lângă noi. Încep să simt aceeasi amețeala de lume multă ca-n supermaketuri si mall-uri. Parcă nu e tocmai plăcut, dar încerc să trec cu vederea. Pe de-o parte mă bucur să vad multă lume care apreciază miscarea în natură.

Ajungem la cabana Slaski Dom, din apropierea vârfului si nu pot să nu mă minunez de câtă lume s-a strâns aici. Este cea mai aglomerată zonă montană de care am dat până acum. Si ca să fie plăcerea si mai mare poteca se transformă într-un adevarat bulevard pavat cu piatră cubică. Sentimentul că suntem pe munte începe să dispară treptat. Pentru moment, am senzația că mă plimb într-un mall din Bucuresti, într-o zi de sâmbătă. O ignor rapid si revin la peisaje si la zâmbetele din jur. E coadă la intrarea în cabană asa ca aruncăm si noi o privire din curiozitate. Era o formație locală care cânta muzică populară si o mulțime de oameni binedispusi. Drăguț înăuntru. Ar fi mers o bere acolo, cât să luăm pulsul local, dar am preferat până la urmă să ne continuăm drumul. Bucuria dată de o cărare mai liberă pe care o vedeam la depărtare a cam fost stinsă de o plăcuță cu însemnul “Uwaga!”.

Făcându-ne loc prin mulțime, am reusit să ajungem si în cel mai înalt punct al Cehiei – Vârful Snezka (1600m), situat la granița cu Polonia.

Câteva minute pentru admirat panorama către Cehia si facem cale-ntoarsă. În 10 minute ajungem la cabana cu concertul si continuăm coborârea pe un alt traseu, de data asta mult mai liber si mai plăcut. Însă de piatra cubică tot n-am scapat. Asta e. Mai încercăm niste reprize de alergat si ne oprim la marginea unui lac, la cabana Samotnia pentru o bere, un suc, un cartof.

 

Ce s-a vrut o tură de alergare montană s-a transformat într-un trekking de 6-7 ore, cu mici reprize de alergare usoară si multe pauze, în care am parcurs 23 km. Nu-i chiar asa rău, dar ne propusesem mai mult si mai rapid. Ruta finala: parcare Karpacz – cabana Nad Mala Lomniczka – cabana Slaski Dom – vârful Snezka – cabana Samotnia – Karpacz.

Spre seară plecăm în căutarea campingului din zona Sokoliki (doua dealuri cu altitudinea de aprox 600m), unde ajungem pe la 8. Gps-ul ne-a lăsat în câmp, pe un drum de țară, fără indicatoare. Am avut noroc că am găsit pe cineva care să ne îndrume. Peisajul si drumul neasfaltat ne fac să ne simțim ca acasă, în România. Seara de stat la palavre ne-a fost încheiată brusc de ploaie.

 

Este fix genul de camping care-mi place: micut, ascuns, cu minimul necesar, seara se stă în jurul focului, au si zonă de mese acoperite si, din ce am vazut se poate face si dus.

Duminică a fost ziua pentru puțină escaladă pe stânci de granit, care se uscaseră deja când am ajuns (cred ca a fost premieră pentru mine pe granit). Până la faleză se urcă mai puțin de jumătate de oră prin pădure. A fost destul de aglomerat, însă nu am fost nevoiți să stăm la coadă. Acceptabil, să zicem.

Topo-uri se gasesc pe un site în poloneză, dificil de urmarit, iar gradele diferă față de UIAA http://www.wksg.internetdsl.pl/dozent/sokoliki/sokoliki.html. Pentru denumirea si pozitionareaa stâncilor aici: http://www.climb.pl/topo-polska/sokoliki/sokoliki-topo/rejon-sokolika/

Mai toti aveau cartea “Gory Sokole”:

 

Cam asa arată zona:

La plecare s-a împotmolit masina în noroi, dar au sărit mai mulți în ajutor si am scos-o rapid. Am pornit încet spre Berlin, pe aceleasi drumuri secundare si drăguțe prin sate, până am dat de autostradă.