Maraton Apuseni 2013 / poveste Monica

Am ajuns şi la primul punct de alimentare si încerc să aleg ceva de mâncare, dar nu intra nimic în mine. Mi-e puţin cam greaţă, probabil un efect al oboselii si efortului si până la urmă rămân fidelă apei. Am stat să-mi refac forţele si aşteptam feţele cunoscute s-o ia înainte să am după cine să mă ţin. După o scurtă perioađă am realizat că sunt în punctul în care se desparte maratonul de semimaraton si toti cei pe care îi asteptam au cotit la stânga pentru semimaraton. Se pare că trebuie să pornesc singură înainte. Hmm, însemnă că cei cu maratonul au fost mult mai rapizi până aici si ar trebui să măresc viteza. Am intrat pe un drum forestier, nu e nimeni în jur. Oare am luat-o pe unde trebuia? Totusi nu era altă bifurcaţie, dar parcă prea e pustiu pe aici. Vom vedea. Am mărit viteza si simt cum corpul începe să cedeze. Simt nevoia de mai mult aer si mi-e cald. Dacă tot eram singură am început să respir zgomotos; nu stiu de ce, dar parcă mă eliberam puţin. Pantalonii lungi cu interior de polar subţire nu par a fi prea potriviţi pe căldura asta şi-mi tot cad de pe mine. Ce naiba, că am avut grijă să le schimb elasticul înainte şi degeaba se pare. Încep gândurile: Cine m-a pus să mă înscriu? Mai am o groază până la jumătatea traseului si eu deja nu mai pot. A, normal, te-ai gândit si tu să mă superi acum, da da, tu, din dreapta, ce ficat esti tu? Ce te-ai apucat acum să dai semnale aiurea? Nici măcar nu am mâncat. De ce te revolţi? Termină si lasă-mă să-mi fac damblaua, acum, daca tot m-am tâmpit la cap si m-am înscris la maraton. Ah, dar ce floricele frumoase am văzut. Lasă florile si aleargă! Dar mi-e rău, nu vezi că nu mai pot păstra o linie dreaptă? Vreau să mă opresc. Nu mai vreau. Nu puteam să mă înscriu la semimaraton măcar? După ce mă cert cu mai multe organe, vine salvarea – mi se dezleaga siretul de la adidasi si mă opresc. Il leg si continui în pas rapid, fără alergare.

Încep să mă relaxez si să privesc în jur. E frumos si e plin de frăguuuuţe. Miami. Prima masă :). Mă pun pe cules si pe mâncat. Sunt mici, drăgălaşe şi extrem de gustoase. Gata, sunt în forţă si-mi dau seama că picioarele nu mi-au făcut încă probleme. Se ţin bine si nu pot decât să mă bucur. Menţin un mers rapid alternat cu alergare uşoară. Ajung la o bifurcaţie si sunt direcţionată către stânga si încurajată de un voluntar, care chiar mi-a ridicat moralul si-mi vedea sa-l iau în braţe si să-i mulţumesc. Am rămas cu mulţumitul că n-aş fi vrut să se sperie lumea. Cu zâmbetul pe buze îmi continui drumul si mă gândesc că acesta este primul si ultimul maraton la care particip ca alergator, dar vreau sa particip ca voluntar. E super tare ce fac voluntarii.

Am ajuns în satul Săgagea. Se pare că nu mai sunt singură pe traseu. Apar pe lângă alergători si primii săteni. Mai un bună ziua, cateva schimburi de vorbe si încurajări si pornesc mai departe. Ah, ce sat drăguţ si ce oameni frumosi. Izvoooor. Direct la el, îmi arunc apă pe faţă de câteva ori, mă răcoresc, suflec puţin si pantalonii si ce mai, lumea e a mea :). Nu mai încerc să cresc viteza căci stiu ce-am păţit mai devreme. Ajung la punctul al doilea de alimentare. Fluierături, încurajări si multe multe zâmbete. Doamne, ce oameni. M-am îndrăgostit de ei. Cu toate că eram ultima, sau oricum printre ultimii, reacţia lor a fost ceva de genul: “stai linistită, e super tare. Aici aveai termenul limită de 4 ore si ai ajuns in 2 ore jumatate. E foarte bine. Iti umplem rezerva cu apă? un dus? ia loc te rog, cum te simţi? ai crampe?” şi tot aşa. Frustrarea că din cauza mea nu pot strânge tabăra mai repede să plece a disparut instant. Am acceptat şi umplutul şi răcorirea la stropitoare şi am mai stat cu ei de vorbă. Mi-am umplut sufletul cu bucurie acolo. Mâncare tot n-am reusit să îndes în mine; m-am mulţumit cu câteva felii de lămâie să-mi mai taie din greaţă. Visez ca la viitorul maraton din Apuseni să fac parte din echipa de voluntari. Se mai apropie un alergator. Se pare că a mai participat la acest maraton căci are tricoul de anul trecut. S-a oprit puţin si a luat-o înainte. Într-un final o iau si eu din loc. Mă simt puţin ameţită, dar psihicul e repus pe picioare. Observ că în urma mea vine un voluntar si strânge semnele, semn că am rămas ultima. Râd si schimbăm câteva vorbe. Se pare că vom continua traseul împreună căci nu mă poate lăsa în urmă. Îmi pare rău că trebuie să stea după mine, dar însistă să nu-mi fac griji. Mulţumesc că mi-ai fost alături pe prima porţiune din urcare 🙂 În curând întâlnim o fată care îşi refăcea forţele si Lucihan rămâne cu ea. Eu sunt fericită momentan că e urcare şi mi-e mai bine.

Photo credit: Marlene Mititeanu

Photo credit: Marlene Mititeanu

Photo credit: Marlene Mititeanu / *cei doi Radu pe care nu îi cunoscusem încă

Ştefan / Photo credit: Marlene Mititeanu

În curând însă începe să mi se facă puţin rău. Insist, trec pe lângă câtiva voluntari care îmi spun ca mai e puţin până acolo, în zare, de unde o să am o priveliste foarte frumoasă. Îi dau înainte, încerc să mă conving că nu mi-e chiar aşa rău. Dar e si prea cald. Încep să mă simt cam leşinată, vreau pădure răcoroasă si nu apare mai repede. Văd pe cineva în capătul urcuşului si încerc să ma apropii. Am terminat cu urcuşul, dar mi-e prea rău. Nu mai pot nega senzaţiile. Primisem câteva stafide mai devreme pe care nu le-am putut mânca si le-am băgat în buzunar. Am încercat iar să le bag în gura, dar le-am scuipat automat. Mă opresc. Asta e. Rămân aici. Nu-mi mai pasă de nimic. Îmi vine să vărs si mă cam dezechilibrez. Iar nu pot tine drumul drept. Of, daca eram în drum spre cine ştie ce vârf din Himalaya în starea asta aş fi renunţat la luptă si muream îngheţată. Dacă, dacă, dacă….e clar, n-am nici cea mai mică forţă. Renunţ prea usor. Dacă ar trebui acum să lupt să salvez pe cineva? N-aş fi în stare. Mă gândesc la Terray, Lachenal, Herzog, Messner, Joe Simpson, M.Noaghiu si multi alţii… prin ce-au trecut şi cât au luptat cu ei înşisi. Starea de sfârşeală pe care o am acum e mic copil faţă de cea traită de ei, nu reprezintă nici măcar 1% din ce-au îndurat ei. Şi nici măcar la atât nu fac faţă. Mi-e prea rău. Vreau să mă opresc să trag un pui de somn. Ce caut eu aici? Ok. Uite cum facem. Mă opresc, respir adânc şi încerc să mănânc ceva. Moment în care primesc mesaj de la Stefan: ” e Dinu Mititeanu la jumătatea traseului :)”. E un om deosebit, o legendă vie (vorba lui Ştefan), îl ştiu din poveşti, poze, de pe blogurile de munte, dar pe care nu am avut ocazia să-l întâlnesc încă. Zâmbesc, îmi dă un mic impuls, dar tot mi-e rău. Nu sunt în stare să-i raspund. Îmi mai dă un mesaj. Tot nu răspund. Într-un final mă sună si-mi zice că dacă nu ajung în 45 de minute n-o să mă mai lase să merg mai departe că va fi prea târziu. Stop. Chiar nu mai pot. Scotocesc în rucsac după batoanele cu cereale si ciocolată cumpărate de dimineaţă si le îndes efectiv în gură. Nu intră, dar insist, apoi trag multă apă ca să fac măncarea să alunece pe gât. A funcţionat. Stau cinci minute pe loc si îndes bucaţele de baton, apoi multă apă, până am reusit să înghit 2 batoane si peste un litru de apă. Mi-e mai bine. Uau, e altă viaţă. Simt cum încep să îmi revin. Nu-mi vine să cred. De ce nu am făcut asta mai devreme? Mă uit în jurul meu şi locul e superb, ca întreg traseul de altfel. Respir adânc şi încep chiar să alerg încetişor. Oare cât mai am până la jumătatea traseului? N-am nici ce mai vagă idee. Nu contează. Hai să-mi dau o şansă. Trebuie să încerc. În aproximativ 10 minute eram la mijlocul traseului, cu voie bună, în revenire si prima mea întrebare a fost “mă lăsaţi să alerg mai departe?”. După ce am primit răspunsul afirmativ, m-am pus la masă. În sfârsit, puteam să mănânc, să beau, începeam să mă simt mai bine decât de dimineaţă, înainte de start. Nu-mi vine să cred. Mă gândeam că dacă m-as fi înscris la semimaraton, acum era finalul. Ar fi fost o treabă. Dar mai am încă pe atât si de data asta, chiar dacă mi-am revenit cu starea generală, picioarele cam dau semne de oboseală si urmează o coborâre. Asta e.

Photo credit: Cezar Partheniu

După o pauză lunguţă, m-am refăcut destul de bine şi am început să alternez iar alergare usoară cu mers rapid. Trec de alte dealuri pline de flori si intru în pădure, unde mă întâmpină o răcoare plăcută. Ies într-o poieniţă, unde depăşesc câtiva alergători. În stânga mea e o gospodărie ce pare părasită. Peisajul e frumos, dar picioarele mele abia asteaptă să se termine coborârea. Simţeam că dacă mă opresc o să cad în genunchi si acolo o să rămân. În mintea mea e clar – îmi doresc să termin maratonul acesta, dar să mai particip la altul… nu, să nu mai aud de aşa ceva. Nu mai vreau să mă supun la chinul ăsta. Nici nu mă gândesc, primul şi ultimul, clar. Auzi la Stefan…o să fie ca o tură de o zi pe munte. Poţi să nu alergi tot maratonul şi o să reuşeşti să-l termini. Ha ha. Am auzit că vom avea parte si de o urcare mai dură, într-o zonă stâncoasă. Abia astept. În dreapta mea deja se vede un perete interesant. Sper să revin cât de curând aici să explorez locurile, căci sunt de vis. Mai e putin până la următorul punct de alimentare si de acolo va începe urcuşul. Hai mai repede că o să-mi cedeze toate încheieturile. Se pare că nu sunt singura care se luptă din greu. Mai trec pe lângă un coleg de suferinţă care-i la primul lui maraton si nu prea înţelege ce caută aici şi de ce nu a ales semimaratonul pentru început. Îl înţeleg perfect. Ei, ne-om descurca noi cumva. Am ajuns si la punctul de alimentare din vale si mă simt linistită. Mi se pare că nu mai e asa mult – cam 15 km în total până la finish, o urcare mult aşteptată si apoi o coborâre lină. Am mai stat si aici 10-15 minute, am pălăvrăgit cu voluntarii, am zâmbit, am râs, am mâncat, băut. Doamne ce-mi vine să-i iau pe toţi la îmbrăţişat. Totul e perfect.

Foto credit: Dan Tautan

Înainte de plecare scriu un mesaj pentru Ştefan, care nu s-a trimis însă. Trec de o poartă, parcă aş fi intrat în Maramureş şi începe un urcuş abrupt pe iarbă. Îmi place. Începe o pădurice si mă apropii de un alt concurent, Radu. Încetinesc şi menţin ritmul lui. Facem cunoştinţa si începem să pălăvrăgim. Trec si de zona stâncoasă, care speram să fie mai mare si mă bucur că pun mâinile pe piatră. Mi-aduc aminte de versurile din imnul Pietrei Craiului “de vrei să ştii ce-i munte, să urci prin Crăpătură / s-ajungi pe Vârful Turnu, să mângâi stânca dură”. Am observat abia în poze că erau si niste lanţuri pe acolo. Ajungem la un izvor, mă răcoresc si îi scot lui Radu geaca din rucsac, căci începuse ploaia. Pe a mea nici nu mă gândesc să o scot, mi-a fost prea cald tot drumul ca să nu profit acum de picurii plăcuţi. Mă simt din ce în ce mai bine. O iau puţin înainte că era o urcare uşoară, mă simţeam în forţă şi îmi doream să ajung mai repede la răscruce. Ajung la punctul de alimentare si cineva mă întreabă: “- ai văzut un băiat cu şapcă albă? / – Nu stiu. Cum îl cheamă? / -Radu / – A, da, vine si el cât de curând; pe ultima porţiune am luat-o puţin înainte”. Fac cunosţinţă şi cu al doilea Radu, vine si primul, mai stăm 5 minute si pornim toţi 3 către finish. Am tot insistat să nu stea după mine, dar n-a fost chip să mă înţeleg cu ei :). Au vrut să-mi poarte de grijă până la final. Ba alergăm uşurel, ba mergem în pas rapid, vorbim si admirăm tot ce e în jurul nostru. O mai iau din când în când puţin înainte atunci când mă simt în stare stiind că oricum ei mă ajung rapid. Poieniţe, flori, dealuri cât cuprinde în zare, cu colibe cu acoperişul din fân. O lume pierdută, de poveste, în care 3 prieteni, care abia s-au cunoscut, aleargă cu zâmbetul pe buze si voie bună, ma rog… si cu dureri, dar p’alea le-am uitat acum. Mai avem 7 km. Cât de puţin! Chiar avem şanse să-l terminăm în timpul limită. Nu-mi vine să cred. Pe drum încă sunt voluntari care ne încurajează si ne zic mereu cât mai avem. A fost foarte tare să alerg cu cei doi Radu, mai ales după mulţi km în care am fost mai mult singură. Chiar mă gândeam ca ar fi fost mai bine să forţez mai mult la început, să am pe cineva în faţa mea care să mă antreneze şi cu care să mai schimb o vorbă. Eu zic în continuare că nu mai vreau să particip la alt maraton, că nu e de mine aşa ceva, iar cei doi încearcă să mă convingă să mai încerc. Mă încurajeaza în permanenţă. Ştiau ei ce ştiau :). Am dat iar de un râuleţ prin care am trecut cu plăcere, fără să-l ocolesc, aşa cum m-au învăţat băieţii. Mi-am răcorit picioarele. Ultimii 3 km nu se mai termină. Încerc să alerg, dar îmi dau seama că picioarele chiar nu mai vor. Ne întâlnim cu un o echipă de salvamont care mergea să recupereze o fată ce renunţase. Mi-a părut rău. Cred că era fata cu care am mai schimbat cateva vorbe pe parcurs si care alerga foarte bine pe porţiunile de coborâre. Urcuşurile nu prea-i plăceau şi-i cam dădeau de furcă. Încă un km. Voluntarii de pe traseu încă mai au forţă să sufle în fluier, să zâmbească şi să ne încurajeze. Ce-i cu km ăsta de nu se mai termină? Cred că ne-au păcălit. E prea lung. Ieeeei, mai sunt 400 m până la finish. Îl sun pe ştefan să-i spun.

Am încercat să stoarcem ultimele forţe si să alergăm puţin la final, aşa de impresie. Mă rog… alergat pentru mine, căci pentru cei doi Radu însemna mai degrabă un mers mai rapid. Ştefan mă aştepta cu aparatul în mână, fericit şi zâmbăreţ, împreună cu Oana, Laura si Moni cu care urma să ne continuăm concediul la munte. Cum am reuşit eu să merg pe munte în următoarele zile după maraton…asta-i altă poveste.

Ne-am luat de mână si am trecut toţi trei împreună de finish, fericiţi peste măsură. Am reuşiiiit. Ne-au împodobit cu medalii si ne-am pus pe făcut poze. Am fost ultima fată din cele 17 care au terminat maratonul. Nu-mi vine să cred.

Photo credit: Szakacs Zoltan

Bucurie cât cuprinde!

Să particip la acest maraton, într-un loc superb, greu de descris şi înconjurată de atât de multi oameni frumoşi a fost de departe o experienţa de nota 10, pe care n-o voi uita.

Urmează o bere, poveşti cu oameni dragi, două proiecţii frumoase şi interesante si premierea. Deja începe să mi se înfiripeze în minte gândul că parcă aş mai participa la un maraton montan. Râd. Ce bine e, ce oameni, ce locuri… Mai vreau, nu mă pot sătura de aşa ceva. Îmi pare extrem de rău că nu am putut merge a doua zi, de Sânziene, în satul Săgagea. Am văzut pozele superbe de acolo şi zâmbetele tuturor din poze. Dar las’ că revenim noi.

Încălzirea pentru crosul voluntarilor din ziua următoare

Acum, când scriu, au trecut deja aproape două săptămâni de la maraton si visez să mă întorc pe acele meleaguri cât mai curând. Glezna de la piciorul stâng încă nu si-a revenit; sper să nu fie nevoie să apelez la doctor. Oricum a meritat tot efortul si abia aştept următoarea experienţa şi următoarea ediţie a maratonului din Apuseni, ca alergător sau voluntar. Mai vedem până atunci.

M-am simţit cu adevărat hoinar prin trecut, într-o lume de poveste, plină de culori.

Mai multe poze facute de voluntari de la maraton aici.

Mai multe poze făcute de Ştefan de la finalul maratonului si de la premiere  aici.

Poze de la Maraton Apuseni: aici.