Destinația: Garmisch-Partenkirchen, Germania (Zugspitze).
Perioada: 29  martie – 1 aprilie 2013.

*Cand iarna refuză să plece – de la planuri mărețe la ture lejere cu final fericit.
*O mică vacanță la munte in care 4 planuri s-au dus pe apa sambetei, dar a răsărit al 5-lea care a reușit să ne încarce bateriile, să ne mențină zâmbetul pe buze și voia bună.

In stilul nostru caracteristic am reusit să ne desparțim de masina abia după-amiază. Era cât se poate de evident dupa o noapte cu povesti în compania unor oameni dragi si frumosi care s-a prelungit pana pe la 3-4 dimineata. Am dormit în Munchen, la Mihai, Raluca si Ilinca – care-i încă în burtică. Ne-am distrat făcând planuri mărețe de revenire în țară, încercând să găsim o soluție de viitor pentru un stil de viată mai bun, mai aproape de natură. Raluca vrea 2 stupi, eu vreau o căsuța cu prispă si grădină cu legume si mulți pomi, iar Stefan vrea o menghină. Visăm si noi, ce să facem… si poate vom găsi cândva puterea să „riscăm”, să facem mai mult din ceea ce ne dorim. Momentan facem pasi marunți, învățăm, experimentăm si sperăm.

Să revin totusi la scurta vacanța pe munte, plănuită de ceva vreme. Dorința inițiala era sa mergem iarna pe Jubilaeumsgrat – traseu de creastă de la Zugspitze la Alpspitze, un traseu care îmi tot invadeaza mintea înca de anul trecut, cand am găsit primele informații si poze.

De când am plecat însă din Berlin stiam că prognoza nu e una favorabilă pentru o asemenea tura, dar am tot sperat să se fi înselat meteorologii. Nemții ăstia au cam avut dreptate totusi cu vremea. Asa că ajunsi în Garmisch, am trecut la planul 2 – să mergem prin Hoellental până la cel mai înalt vârf din Germania. Din păcate despre acest treseu nu stiam asa multe; văzusem pe net ceva imagini, hărti, dar găsisem o singură descriere de la cineva care a mers iarna pe aici si nu părea nici foarte greu, dar nici usor. Decizia a fost luată: hai să încercam să ajungem la Zugspitze cu toate ca vremea nu prea ne îndemna să iesim din masină. Chiar dacă am plecat târziu a fost o zi reusită, cu popasuri pe bancută in padure, pe la cabane închise sau pur si simplu trântiti în zăpadă, singurei în mijlocul naturii. Ne-am bucurat de multă zăpadă virgina si ne-am jucat cu noduri si asigurări pe zone puțin cam dubioase de care am dat după ce am sărit peste lanțul cu minunatul semn ce anunța mare „traseu închis/trecerea interzisă”, pus la intrarea in Höllentalklamm. Cu ocazia asta am inteles si ce înseamnă Klamm. Erau niste chei frumoase, amenajate cu podulețe, lanțuri si tuneluri. Însă multe erau dezafectate. Lemnul de la poduri era scos si pus deoparte pentru a nu fi distrus pe timpul iernii asa ca înaintarea era cam dificila. Cred ca e tare frumos vara pe aici. Visul de a junge la Zugspite s-a terminat cu un scurt mers pe cablu pentru a trece peste râu, până la un tunel blocat de prea multă zăpadă. Parcă-mi pare rău acum că nu am experimentat si eu mersul pe cablul subțire deasupra râului. Începuse deja să se întunece si era prea riscant si dificil asa că ne-am întors. Ne oprim putin la cabana unde am poposit si la dus si-mi deschid carnețelul cât mai e ceva lumina. Mă opresc din scris căci am înghețat si vreau sa iau o gură de ceai încă fierbinte din noul termos (e genial, apropo) înainte să ne continuăm drumul către masină. Sunt curioasă pe unde vom dormi.  Am grăbit pasul cu gândul la cabanuța pe care o văzusem la plecare, la baza traseului. Am ajuns destul de repede (pe la 8 seara), dar am descoperit că era mai degrabă o mică pensiune cu un restaurant de mai de fițe în care ne-am fi simțit cam stingheri asa echipați. Am reununțat si am plecat către Garmisch în căutarea unui bar primitor unde să ne refacem planurile. Încercăm să găsim un traseu potrivit cu starea vremii, dar netul merge mult prea greu pentru răbdarea noastra si oboseala ne răpune. De dormit…va fi in masina, într-o parcare mare si goală de la baza muntelui. Abia astept să ajungem că mi se închid ochii. Spătarul de la scaun dat cât mai jos, sacii de dormit si mos ene vine repede pe la gene.

Sâmbătă, ora 9 dimineata: ne-am trezit târziu cu toate că vremea de dimineață era neasteptat de frumoasă, iar eu bombăn si vorbesc pe un ton enervat de mai bine de o oră. Motivul? Mi se pare că e prea târziu să mai facem ceva interesant. În mintea mea nu mai avem de ales decât o tura usoară în care tot ce voi face va fi sa suport durerile provocate de bocancii de iarna fără „recompensă”. Ne străduim să alegem un traseu, dar stăm prea prost cu psihicul pentru a fi eficienți. Ne-am hotarat într-un final pentru o alta rută către acelasi vârf – Zugspitze. Asa că după o dimineață în care nu am reusit să scap de nervi si de lene am pornit cu gândul la noul traseu. Mergem cu masina pâna la baza lui si …surpriză – aceeasi situație, este închis. Cum începutul traseului era tot cu chei…am renunțat si la ideea asta.  Nu mai aveam chef de munte, de nimic. Ne venea să propunem să mergem în oras, la bere si să lăsăm totul balta. Dar stiam totusi că nu am fi multumiți ulterior asa că ne mai chinuim. Greu e să ies din starea asta. Cu gânduri apăsătoare despre felul în care suntem construiti si fără stare ne-am hotărât să folosim noile achizitii de camping – masuța si 2 scăunele, mici dar utile si confortabile – sa bem o cafea si să ne linistim.

Primele recomandări pentru turele proprii viitoare. As vrea să le țin minte si să le îmbunătățesc:

Dacă ai în plan să te plimbi în jurul cortului, poți să te culci la ce oră vrei, să faci tot ce vrei, dar daca nu, atunci:

*nu te culca mai târziu de ora 9.30 p.m.;
*nu te culca fără un plan clar de tură pentru a doua zi / eventual cu alternativă în funcție de vreme; dacă la 9 seara nu îl ai înca conturat, nu-i o problema, dar renunța te rog la ideea unei ture „mărețe” pentru ziua următoare;
*pregăteste-ți bagajul pentru a doua zi si organizează-ți lucrurile încât dimineața să ai timp să-ți bei linistit ceaiul si să mănânci ceva.

Daca nu faci asta:

*dimineața nu-ți vine să iesi din sac căci nu ai în minte ceva pentru care să simți că merită să lupți, să te străduiesti să iesi puțin din starea de confort;
*dacă reusesti totusi să te trezesti vei pierde oricum prea mult timp cu luarea deciziei si te vei enerva  că nu mai poti face în condiții optime o tură mai îndrăzneață.

În concluzie, dacă nu ai îndeplinit condițiile initiale, linisteste-te si bucură-te de o seară  plăcută de povesti, citit sau orice altceva, trezeste-te fără să pui ceasul să sune si  bucură-te de natură prin împrejurimi. Astfel, seara vei fi odihnit, cu un plan de atac pentru a doua zi si o alternativă. Te vei trezi cu forte noi si cu entuziasm să pleci mai repede pe traseul propus.

Ne învârtim, ne sfătuim si ne vine o nouă variantă în minte. Cu chiu cu vai am reusit să stabilim noua ținta. Urma sa mergem  spre Alpspitze, cu cortul, pe o vreme rea si total neatragatoare – jos ploua, iar sus ninsoare si lipsă totală de vizibilitate. Descoperisem pe hartă niste rute pentru schi de tură în zonă si ne-am gândit că nu poate fi prea dificil din moment ce se poate merge si pe schiuri. Oricum, ideea era să plecăm mai repede de la masină si să facem orice, dar sa facem. Reapare încetisor entuziasmul si reusim să ne punem în miscare pe la 2 pm. Mai bine mai târziu decât deloc. În mai puțin de o oră am ajuns la prima cabană unde ne-am ospătat puțin si am primit niste vesti nu prea bune. Ni s-a spus că e foarte lung drumul (cam 5 ore) pâna la locul unde am fi vrut sa punem cortul, asa că ne-am grăbit s-o luam din loc. Mergem ce mergem pe ploaie, pe un drum forestier cu zăpăda apoasă si ajungem în mai putin de o oră în acel loc, lângă o cabană închisă. Bem un ceai fierbinte si alegem să continuăm drumul care, după cum interpretasem harta, trebuia sa fie cu lanturi si ceva mai dificil. Ne-am înselat însă. Era un drum cât se poate de normal prin pădure. Parcă ar fi drumul către Curmătura. Luând altitudine ploaia s-a transformat în ninsoare. Drumul era din ce în ce mai frumos, ninsoarea mai abundentă si eram fericiți că am reusit până la urmă să ne urnim. 

Ținta era să ajungem la Stuibenhuette în speranța ca vom găsi un loc bun de campat. Începuse să se lase întunericul, iar eu râdeam de un mic gând fugar – „cum ar fi să ne trezim că e deschisă cabana?” L-am înlăturat rapid si am început să mă gândesc la un alt gen de confort, la cât de buna va fi portocala dupa ce montăm cortul si ne băgăm în sacii de dormit, la căldurică. Îmi aduceam aminte de ospățul cu portocale si dulceața de cirese amare din refugiul Ascuțit de la ultimul revelion. Ne continuăm drumul la lumina frontalelor, afundându-ne din când în când în zăpadă. Era inturneric deja când zărim un gard. Probabil ne apropiem de cabană. Ce bine! Gata cu efortul pe ziua asta. Si surpriză! De data asta una placută – a apărut cabana si mai mult decât atât era un bec aprins la intrare. Nu ne venea să credem. Ni se spusese că toate cabanele de la altitudini ceva mai mari sunt închise. Cât noroc să avem? Intrăm sfiosi, ne descălțăm si deschidem cu jenă usa de la sala de mese. Ne întampina Jochen – cabanierul, cred că puțin mirat de ce căutăm noi la ora asta neanunțați, dar amabil, si ne arată locul pentru bagaje unde ne punem pe suportul special bocancii la uscat si încălzit. Atmosfera este greu de descris. Ne simțim ca si cum ar fi propria noastră căbănuța. E mică si primitoare. Aici te servesti cu ce vrei si notezi pe foița cu numele tău ce ai consumat pentru a plăti la final. Bucătăria e deschisă, vasele se spală la comun. Cine spală vasele (nu doar pe cele murdărite de tine) primeste un snaps din partea casei. Mâncarea o aduci de acasa si o dai cabanierului s-o gateasca/încălzească. O fază haioasă a fost când cabanierul ne-a spus, înainte să intrăm în discuții mai detaliate, după ce a auzit ce vrem să facem: „Voi sigur sunteti din est”. Cei din est, cehii, polonezii au ramas cică singurii care incă explorează munții fără schiuri de tură sau rachete de zăpada si care vor pe trasee ceva mai dificile indiferent de vreme. Voie bună, povesti, bere, discuții despre trasee si uite asa ajungem să ne culcăm pe la 23.30 înca visând la o tură reusită spre Alpspitze, chiar daca am fost avertizati că drumul e lung si omătu-i mare. Tot speram să se mai îndrepte vremea, în ciuda prognozei.

Dormim atât de bine la priciuri, la căldură, în sacii nostri pufosi încat ne e cam greu dimineata să renunțăm la acest bine. Surprinzător pentru o cabană în vârf de munte restul lumii din cameră înca doarme. Dar na… nu s-a ținut cont nici de ora de stingere. Reusim să ne ridicăm din pat abia pe la 8, dar confortul din sala de mese, ninsoarea abundentă si ceața ne fac să tot amânăm plecarea spre vârf. La 10.30 suntem în sfârsit echipați si pornim la drum. E superb, plin de zapadă, iar ninsoarea nu dă semne să se oprească. Avem noroc de urme de schiuri de tura după care să ne ghidam. La un moment dat ne întâlnim cu câtiva schiori care ne atenționează că stricăm ruta deschisă de ei pentru urmatorii eventuali schiori, asa că ne conformăm si o ocolim, afundându-ne si mai tare în zăpada mare. Speranța de a atinge vârful începe să scadă odata cu scăderea vizibilității si lipsa urmelor în care să avem încredere. După vreo 3 ore de urcus ajungem într-o zonă care nu prea mai semăna cu imaginea dată de hartă. Oricum nu prea mai vedeam nimic exceptând o pantă abruptă în stânga noastră care credeam noi că ar fi trebuit să fie în cealaltă parte. Ceața devine tot mai deasa si ne întrebăm dacă nu cumva am luat-o gresit. Mai mergem puțin si încercăm să ne poziționam pe hartă, dar e imposibil. Nu putem zări nimic în jurul nostru. Tot mai ziceam “hai să mai înaintam puțin” până când ne-am decis să nu riscăm aiurea prin locuri necunoscute si să ne întoarcem la cabană. O poză de final cu “privelistea”, adică un fundal gri-albicios si cu noi zâmbareți în centru si gata.

Am realizat că decizia a fost bună căci urmele lăsate de noi la urcare, singurele dupa care ne puteam ghida la coborarea pe asemenea ceața si fără gps, erau aproape astupate deja. Coborârea a fost rapidă si tare placută cu un mic popas de ceai fierbinte – alta chestie de care nu mă mai satur de când cu termosul-minune. Si ce ne astepta? Căbănuța “noastră” primitoare unde aveam să petrecem restul zilei. Si tare bine a fost: bere, povesti cu cuplul de bulgari rămas în cabană, un joc mic cu ei (catan), o masă copioasa pregătita de cabanier din rezervele sale si voie bună. Am aflat că mâine se închide cabana, fiind ultima zi din sezonul de schi. Păcat, mi-ar fi plăcut să mai venim aici cât de curând. Dar vara e închisa căci vin prea puțini turisti pe ruta asta. În decembrie se redeschide si sper că vom fi printre primii care-i vom călca pragul si ne vom lăsa noile schiuri de tura la intrare. Ma gandesc ca ne cumpărăm până atunci.Dimineața din ultima zi ne-a întâmpinat cu cer senin si soare. Zona e superba. Munții ni se dezvăluie in premieră pentru aceasta mică vacantă, în toată splendoarea lor. Putem vedea crestele pentru prima data si vreau, vreau mult de tot pe vârf. Dar nu mai avem timp. Trebuie să ne întoarcem în Berlin. Marele noroc pentru psihicul nostru este venirea ceții dupa o oră de soare asa că nu mai doare asa tare lipsa timpului. Lenevim la cabană în asteptarea oaspeților care vor sărbatori ultima zi din sezonul de iarna printr-un mic concurs de schi de tura pe zăpada proaspăt asternută, muzică, cârnați si bere. Cică e tradiție deja. Pe pereții cabanei gaseai înrămate poze de grup făcute cu participanții de acum 20 de ani. Stefan e extaziat de teancul de reviste “Bergsteiger” descoperite, eu spăl vase, beau cafeluță, fumez, scriu si zâmbesc. Lumea a început deja să se strângă, iar Stefan trage de mine să urcăm pe micul vârf din apropierea cabanei (Stuibenspitze – 1908m). Parcă nu mă atrage asa tare căci iar e ceață si nu vom avea nimic de admirat de pe vârf. Ar trebui să fie plăcută însa o tură scurtă, fără bagaje si am face miscare. Hmm…cu toate că miscare vom face oricum pe traseul de 3-4 ore (cred) de coborâre. Greu să mă urnesc, nu gasesc motivatie. Mai lenevesc puțin si vom vedea daca reuseste să mă corupă.

A reusiiiiiiiit si tare bine a fost. Cu toate că nu prea ne venea să urcăm pe un traseu lipsit de priveliste, am luat-o din loc. Si, ca de obicei, când reusim sa ne mobilizăm in condiții neprietenoase, dă norocul peste noi si încet încetisor dispare ceața si apare soarele. Asa se făcu că după 3 zile de ninsoare ne trezim inundați de soare si înconjurați de o dantelărie frumoasă de creste, pline de zăpadă. Râd de prea mult bine, simt că mă încarc cu energie pozitivă si as îmbrățisa munții dacă as putea. E cald, zăpada e perfectă, peisaje superbe, iar noi urcam cătinel, fără bagaje în spinare si cu mare bucurie în suflet. Dacă nu am fi avut parte de vreme rea în zilele anterioare nu stiu daca ne-am fi bucurat atât de tare de acest moment. Ajungem sus, unde găsim instalat un alt cuplu ce lenevea pe micul vârf, lângă o cruce din lemn pe care era un citat simplu si frumos al marelui alpinist Walter Bonatti:“Für den Menschen ist es nicht wichtig – jeden tag einen neuen noch hoheren Gipfel zu besteigen, vielmehr ist es für ihn wichtig, sich jeden Tag auf’s neue zu bemühen – ein besserer Mensch zu werden” (Nu este important ca în fiecare zi să escaladezi câte un vârf din ce în ce mai înalt; mai important este ca în fiecare zi să te străduiesti să devii un om mai bun). Ne facem poze reciproc si zăbovim aproape o oră. Nu ne mai săturam de soare si de priveliste. Am reusit cu ocazia asta să descoperim traseul corect către Alpspitze încercat cu o zi înainte si ne străduim să ne dăm seama cam pe unde ne-am împotmolit. Părea asa usor, dar na… “ the shitty weather” (cum a zis un localnic supărat că a fost nevoit si el să renunțe)  si-a spus cuvântul. Ne vom întoarce cu siguranță, oricum mai pregătiți decât prima data. Se pare că au dat startul la concurs în timp ce noi urcam căci atunci când eram pe vârf au început să vină primii concurenți, gâfâind si grăbindu-se să-si scoată pieile de focă de pe schiuri, să-si ia biletul din sacul de pe vârf (dovada ca l-au atins) si să o ia rapid la vale pentru a finaliza cursa. Unul dintre primii concurenți mai avea puțin si aluneca în prăpastie de cât de agitat era. Stefan se uită cam urât la lupta dată în locul îngust de pe vârf, neînțelegând cum de se comportă asa haotic.

E greu sa plecăm de aici, dar trebuie. Mâine e zi de lucru si pe lângă traseul de întoarcere prin zapada mare mai avem si de condus aproape 700 km până la Berlin. Revenim la căbănuța noastră dragă ce se umpluse între timp (nu mă pot abține să nu-i zic “a noastră” căci era parcă pregătită pentru noi, transformata din imaginatia noastră în realitate, iar cu diminutivele cred că mi se trage din radacinile rusesti).  E zarvă mare, se bea, se manâncă si se rade. Nu rezistăm tentației de a ne lua câte o porție de cârnați deliciosi, ne trântim în zăpadă si ne îndopăm. Aranjăm bagajele, ne luăm rămas bun si pornim înapoi către masină.

Coborârea e genială, cu zăpada mare în care ne afundăm câteodată si până la brâu, fără dureri din cauza bocancilor (s-au gândit dintr-o dată să nu mă mai supere) si fără să mă deranjeze rucsacul greu în care probabil plânge cortul nefolosit. Cred că suntem primii pe acest traseu după ultimele două zile de ninsoare. Lumea toată e a noastră, iar brazii încărcați de zăpadă ne zâmbesc la tot pasul, chirciți, fălosi sau în poziții caraghioase si mai lasă din când în când razele soarelui să răzbata printre crengi, să se mai joace cu noi. Nu ne grăbim. E prea frumos. După aproximativ două ore de coborâre ajungem la drumul forestier. Aici zăpada începea să fie cam apoasă, iar pe ici colo zăreai primele semne de primavara – mici floricele în devenire care abia asteaptă puțină căldurică să se deschidă si să înfrumusețeze marginea drumului. Mărim pasul în speranța de a ajunge cât mai repede la masină si visând la mâncare, haine curate si un dus lung, fierbinte.

Simteam că sunt optimistă când ziceam că vom ajunge pe la 4 dimineața la Berlin, dar am ajuns chiar mai devreme, pe la 2.30 – 3 am. Asa că am avut timp să ne bucurăm de baia mult dorită si de un somn bun înainte de ziua de lucru.

*Album foto aici.

*Noi achizitii:

  • Termosul (Thermos Light & Compact / 0,75 L) face toți banii; sunt extrem de mulțumită de el; nu l-am încercat înca la tempraturi de -20 grade, dar cred că se va descurca si în condiții mai aprige; sistemul de închidere/deschidere e reusit;
  • First layer de lânică de la Quechua (Merino Techwool Zip) – multumită, s-a comportat de minune în condițiile în care a fost purtat 5 zile in permanență si am suportat fără probleme materialul cu toate ca am pielea exagerat de sensibilă si tot ce probasem înainte din lana ma cam deranja;
  • Pantaloni Quechua F900 de iarna – multumită, flexibili, nu m-am încins în ei, foarte comozi, au rezistat la ploaie si la caderi repetate în zăpadă.

 

*este prima tură în care am reusit să scriu (cu toate că mereu aveam un carnețel in rucsac pe munte, dar rămânea nefolosit) si tura care m-a făcut să mă tenteze destul de mult schiul de tura

*melodia vacantei: Pasarea Colibri –  Pelicanul:

Un pelican sta-n Cismigiu
Pleostit si singur catre toamna
Si se parea ca nici nu-i viu
Si nici un zbor nu-l mai indeamna…

Sta culcusit in puful lui,
Dar poate ca, acum, el zboara,
Plutind spre steaua sudului,
Prin visul cald din subsuoara…

In visul lui, un stol gigant
Coboara-n Cismigiu sa-l fure,
Zburand spre polul celalalt
Sfruntand oceanele azure…

Scrutand oceanele din vis,
O clipa gatul lui se salta
Si ochii mari i s-au deschis
Trenand pe cenusia balta.

Ca pelicanul solitar,
Visam in stuful mintii mele
Un zbor inalt, fara hotar,
Plutind cu stoluri mari de stele.

Spre cosmosul din care viu
Pe insula planetei noastre
M-as fi intors intr-un tarziu
Peregrinand din astre-n astre.

Sa dezrobesc din stramte bolti
Acele lumi incatusate
Si sa-ti ajut sa te revolti
Eteric vant de libertate.

Mi se parea ca n-am s-apuc
Numai in vis sperata clipa
Mesaju-n cosmos sa mi-l duc
Cu-nflacarata mea aripa.

Dar, stanca dura dac-ar fi,
S-o tina-n bezna ei adanca,
Graunta-naltelor mandrii
O sa razbeasca si prin stanca!

Radacinata-si face loc
Aripa mea prin roca mintii
Si incoltind penet de foc,
Zbucneste tainele semintii..

Si iata! Ceru-i despicat!
Trag vantu-n piept, cu tot nesatiul!…
Copac de flacari s-a-naltat…
A mele-s lumile si spatiul!