Perioada: 9-10 mai 2015.
Destinația: Ith.
Echipa: Stefan, Monica, Alexei, Anja, Adi, Elena, Radu.

Highlights: revenirea la stâncă, schimbat prefixul (Ștefan), foc, soare si ploaie, cântece la chitară, party la foc, energie lipsă.

A trecut ceva vreme de când n-am mai fost la cățărat la stâncă. Anul trecut, exceptând o fugă de weekend până în Austria, n-am reusit să mai ajungem, ba că mă chinuiau durerile la picior, ba că prognozele de vineri tot anunțau ploi în zonele din jurul Berlinului. Și uite așa am cam rămas cu alergatul anul trecut. Poate începem să recuperăm că-mi pare că am dat mult înapoi. Sau poate doar mi-a lipsit energia necesară.

Încă de sâmbătă mă simt fără puteri, iar alarma de dimineață habar nu am când a sunat. Ne-am trezit speriați când am văzut cât e ceasul. La ora asta trebuia deja să ne apropiem de camping. Oh, well…

Plecăm mai toți cam la aceeasi oră, adică trei mașini, și ajungem în Ith pe la prânz. Rucsacul pentru cățărat e deja pregătit așa că mergem direct la stâncă, cu Alexei si Anja, ce apucaseră să-și monteze deja cortul. Atmosfera e neschimbată față de acum doi ani. Lume multicică, copiii se joacă în voie, iar vatra asteaptă adunarea de seară.

Încă mi-e somn și mă doare capul. Ah, era momentul să zburd pe stânci, nu să moțăi la bază. Ștefan e mai în formă și urcă cap toată ziua. Eu….încetisor, după el. Mai mult mă ademenesc pădurea încă de un verde proaspăt si peisajul decât cățărarea. Mi-a revenit entuziasmul abia când m-am chinuit puțin, la final de zi, pe “Sweet sixteen”. Mama lui de traseu! Cum am urcat pe aici acum doi ani oare? Nu reușim să trecem de prima zonă dificilă și ne rămâne pe creier până mâine. De câte ori trebuie să ne mai dea de furcă traseul ăsta fain? Vântul ne chinuie toată ziua, dar măcar nu plouă.

Spre final de zi de cățărat apar si ceilalți în plimbare. Elena, Radu și Adi au oprit pe drum pe la Teufelsmauer și ne povestesc una dintre legendele despre “zidul diavolului”. Ne retragem cu gândul la grătarul promis și focul clasic din camping.

Poate ne era dor de ploaie :)). Nu, nu! Noroc că fost micuță și nu ne-a alungat în corturi. Ba chiar ne-a oferit un curcubeu frumos pe care nu am apucat să-l prind în poză în toată splendoarea lui.  Ospătul de seară a fost mare. Cu cărniță si legume la grătar, cu salate de toate felurile, gustări și un borcan de murături delicioase de la Galea. Dacă weekendul trecut am fost nepregătiți, de data asta am adus toți mâncare cât să ne ajungă o săptămână.

Nu cred că ne-ar fi putut trece prin minte acum 5 ani că vom ajunge să cântăm Imnul Pietrei Craiului într-un camping de cățărat din Germania. După cum ne-a fost vorba încă de weekendul trecut, Radu a venit cu chitara de care nu se mai atinsese de multă vreme si, probabil, o va si lăsa câteva zile deoparte la cât si-o fi distrus degetele în seara asta. Alexei cântă si el fără să înțeleagă versurile, uitându-se pe folie cu versuri. În curând se face 12 noaptea și începe cântarea de “la mulți ani”, la care se alătură toți cei rămasi în jurul focului. Este a doua oară când Ștefan își sărbătorește ziua de naștere în Ith. Ne-am adus aminte si ce făceam anul trecut de ziua lui – eram pe drum spre munte, prin Polonia, și a suflat în lumânări în masină.

*gata, a schimbat și Ștefan prefixul 🙂

Încetul cu încetul lumea se retrage la corturi, băieții încă se țin de cântat, iar eu mă bucur de căldură, de trosnitul lemnelor. Durerea de cap tocmai ce mi-a trecut și astept momentul în care voi rămâne singură cu focul și stelele și gândurile mele. Așa nu-mi mai vine să plec! Ar trebui să merg la somn și eu, dar acum? Când abia ce mi-am revenit și mă simt perfect? În curând se gată lemnele și mă urnesc în sacul pe care iar am uitat să-l repar. Uf, mai trece jumătate de oră până găsesc o soluție pentru fermoarul stricat.

La cât de târziu m-am culcat nu-i de mirare că e imposibilă trezirea duminică. Cică alergăm si apoi ne cățărăm. Da… în vis poate. Mâncăm, strângem cortul si Stefan pleacă înainte la stâncă. Eu mai rămân la cafea, la povești cu ceilalți care nu au venit la cățărat. Drumul spre cățărat l-am lungit fără să vreau că m-am luat cu floricele și am trecut de zona cu pricina. M-a întors din drum un semn de interzis. Nu puteam merge mai departe că deranjam păsările.

*floare de leurdă

*Sugel / pizda-țigăncii / Lamium purpureum

Ajung la stâncă si toti sunt cocoțați. Îmi aruncă corda și urc repede, pe unde apuc. Azi nu mai bate vântul tare, e soare si se văd fain câmpurile de rapiță din zare.

Bip, bip. Low energy level! Dorm pe mine, mi-e lene cruntă si abia mă târâi pe stâncă. Cine mi-a furat energia oare? Încerc să trag puțin de mine, dar îmi revine puțină forță si enuziasm abia când mă decid să urc cap de coardă. Ăsta să fie secretul oare?

Parcă o văd pe bunica mea pe stâncă. E leit, aceleasi dimensiuni, aceeasi conformație, tunsoare… până si combinația de culori la haine e similară. Doar că Galea nu se cațără, deși o văd capabilă si în formă pentru așa ceva. Mda, tot respectul! Să te tot uiți la ei si să zâmbești. Un bun exemplu 🙂

Stânca la care tânjim încă de ieri este ocupată, iar rutele preferate sunt “blocate” de un grup de oameni de la DAV. Uf, uf ce ne mai ofticăm. Sperăm totuși că se vor retrage mai devreme si vom avea timp să ne mai chinuim pe “sweet sixteen”. Până una-alta pornește Alexei pe un traseu de 7- cu o surpombă deloc atrăgătoare si de care nu reuseste să treacă. Între timp, un tip de la DAV ne intreabă daca nu vrem să folosim coarda lor (era mansă deja pusă) si să urcăm pe traseul visat. Apucă doar Stefan să-l urce si asta după mult chin si mâini blocate. Măcar e rupt la final de weekend.

S-a făcut deja 6 seara si mai avem 350 km până acasă. Gata, ne retragem cu gândul că avem mult de recuperat la capitolul “cățărare”.