Perioada: 21 – 22 februarie 2015.
Destinația: sâmbătă prin Sinaia (Mountain Assault), duminică traseu în Bucegi.
Echipa de la Galea: Vio, Doru, Mike, Monica // Echipa de duminică: Radu, Mike, Monica.

Dacă tot sunt în țară ar fi păcat să nu dau o fugă până la Sinaia. Nu se potrivesc pre bine lucurile, dar până la urmă plecăm sâmbătă destul de târziu. Mike o sa participe la un concurs de ski de tură la care eram si eu cât pe ce să mă înscriu, dar la varianta de alergare. Mă felicit totusi că am stat cuminte în banca mea căci sigur îmi chinuiam cam rău picioarele, pe care tot nu le las să se refacă. Se decide si Viorela pe ultima sută să vină si se gândeste la o tură cu bicicleta. Nu prea e vreme de asa ceva încă, dar dacă nu mai are răbdare, încercarea moarte n’are.

Sâmbătă o conducem pe Mike la start si fecem o plimbare. Doru cu Vio pe bicicletă si eu în alergare. Greu la deal, mai ales cum vezi usurința cu care urcă alții cu bicicleta pe lângă tine. După ce înghețam bine ne retragem la bunica si asteptăm semnalul de la Mike să mergem să o recuperăm. A scris aici despre experiența de la cursă. Ar fi fost drăgut să rămânem la premiere si ceva socializare, dar muzica extrem de puternică de la ApreSki s-a jucat cu creierasele noastre si am plecat cât se poate de repede de acolo. Ce bună-i linistea!

Duminică dimineața mă trezesc cu ceva chin să ies la o alergare scurtă cu Vio. N-am fost prea inspirată si am luat-o puțin pe coclauri asa că n-am alergat prea mult. Numa’ ursu mai lipsea de acolo. Ne întoarcem energizate, luăm micul dejun rapid si mă pregătesc să merg la o tură pe munte. Ne întâlnim cu Radu în Busteni si urcăm pe Valea Albă. E prima tură de iarnă pe anul acesta si, din păcate, probabil va si si ultima.

Vremea ține cu noi; cu odihna nu stăm foarte bine, dar mă bucură mult iesirea. Momentul magic pentru mine a fost la finalul urcusului, când ne-a plesnit vântul în fața. După o mică pauză în care am admirat în jur, trezirea de cum am ajuns pe platou a fost perfectă. Încercam să le fac o poză si-mi curgeau lacrimile pe obraz de la vânt. Râd si simt cum mă trec fiori de bine. Mi-am adus aminte că-mi place mult iarna pe munte.

Coborârea a fost pe Jepii Mici. Locurile îmi sunt foarte dragi. Mă simt acasă aici. La începutul coborârii m-am distrat că mă chinuiam să merg pe urmele lui Radu care nu se potriveau deloc cu lungimea picioarelor mele. Noroc cu Mike care se întreba de ce mă chinui că eu nu-mi dădeam seama.

Câteva poze la startul concursului “Mountain Assault“:

Succes! Să aveți un urcus bun!

Între timp, noi la plimbare:

Duminică:

Numa’ aiureli fac când e vorba de alegeri. Asa cum am făcut si cu Vio la alergarea cu noaptea-n cap. Nu-mi sade bine să merg pe drumuri normale. Înteleg când fac alegerile pentru mine, dar de ce trebuie să-i chinui si pe alții? Pare că nu mă dezvăț.

Urmează asteptata urcare pe munte: Valea Albă + Jepii Mici.

Tura începe cu o mică trântă, dar nu pe munte, ci pe drum spre halta de unde urma să luăm trenul spre Busteni. Pantaloni puțin sfâsiați, puțin sânge, dar în rest pare ok. Mike nu e printre cei care fac care caz de întâmplări de genul. Ce să mai faci acum? Piciorul e ok. Restul se peticeste.

Zăpada este neasteptat de bună pentru mers la colțari. Nu prea pot face zig-zag din cauza durerii la picior asa că urc în mare parte direct, pe vârfurile colțarilor si gambele se cam resimt spre final.

Si acel moment… acel fior de bine 🙂

Radu are azi ce are cu merele. Numa’ eu mai aveam rucsacul plin cu mere când mergem pe munte si ronțăiam într-una la ele pe traseu.

Si mă chinuie talentul, dar degeaba.

*somnic (sau cel puțin asta-mi imaginez eu când fac poza)

Urmează partea cu afundatul în zăpadă si încă puțin si gata. Of, înapoi acasa 🙁

Albumul complet aici.