Revelion 2014 – Cab. Negoiu si Bărcaciu, Vf. Negoiu, Custura Sărății

Destinația: România, Munții Făgăraș.

Vacanța pe munte, pe scurt:

28 dec seara – urcare de la masină, lăsată puțin mai sus de carieră, până la Cabana Negoiu;

29 dec – mic curs avalanse (localizare pieps), oprirea unei caderi cu ajutorul pioletului si intro în cățărarea pe gheață în căldarea Sărății;

30 dec – Cab. Negoiu – Vf. Negoiu – Cab. Negoiu – coborâre la masină – mutat masina la Poiana Neamtului – urcare Poiana Neamtului  – Cab. Bărcaciu;

31 dec – plimbare pe lângă Bărcaciu;

01 ian – plimbare Stefan pe lângă Bărcaciu;

02 ian – Cab. Barcaciu – Cab Negoiu – Vf Serbota – Custura Sărății – Saua Cleopatrei – Cab. Negoiu – Cab. Bărcaciu;

03 ian dimineața – coborâre Cab. Bărcaciu – Poiana Neamțului.

Clasica vacanță de sărbători a început de data asta cu un drum al naibii de lung, cu masina, de la Berlin către Cluj. Cum ne cam săturasem de drumul prin Praga, am zis să mai schimbăm ruta si s-o luăm prin Polonia. Distractie mare: singura parte de autostradă de care am avut parte a fost extrem de aglomerată, iar în punctele în care trebuia sa plătim taxa se făceau cozi interminabile. Dar nici când am scăpat de autostradă, lucrurile nu au devenit prea roz. Pe scurt: multe accidente pe drum care blocau trecerea si erai obligat să mai faci un mic ocol, noapte si ceață la greu. Dar am ajuns într-un final si la destinație. După doua zile în Cluj, încă un drum cu ceață si alte câteva zile la Sinaia, cu familia, la povesti si “dopajul” de Craciun, ne-am făcut bagajele nerăbdatori pentru câteva zile în Făgăras.

Pe 28 decembrie, pe la prânz, pornim către Carieră, unde urma să lăsăm masina si să ne îndreptăm către Cab. Negoiu. Pfoa, iar avem Decathlon în drum si nu-l putem ignora. Ne-am luat saci de dormit usori, să nu mai cărăm imensitațile noastre, daca tot stăm la cabane de data asta. Facem noi ce facem si iar pornim pe intuneric pe traseu. La 7.15 seara suntem în sfârsit gata, cu rucsacii în spinare. Observăm că era o parcare mai mare după pod, dar lasă, mai bine că am lăsat-o mai jos, să nu ne stresăm la întoarcere. Cine stie cum va fi drumul peste 3 zile. După un drum de 2 ore, fără peripeții, prin pădure, ajungem la Cab. Negoiu, unde ne întâlnim cu Adi si Ovidiu. Pentru mine va fi prima experiență de m

ers pe munte cu ghid :). Totul a pornit de la o restanță a lui Stefan de a merge pe Custura Sărății iarna si pentru asta ne gândeam că ar fi nevoie de cineva experimentat, care cunoaste zona. Si uite asa, am ajuns în final să petrecem 3 zile pe munte cu ei, simțind la final că au fost chiar foarte utile toate.

Se pare că a fost o mică neînțelegere cu locurile de cazare la Negoiu, asa că Adi și Ovidiu au fost nevoiti să elibereze paturile de echipamente si să ne suporte în camera lor. Probabil a fost vina mea căci am fost total indiferentă la tipul de cameră în care vom sta. Îmi imaginam camere cu peste 10 paturi…

Gata, a venit si prima zi de distracție pe munte. Am pornit echipați spre caldarea Saratii, pregătiți să asimilăm cât mai multe informații. Din păcate pentru cursul de avalanse, muntele cam plânge după zapadă si nu se puteau observa mai multe straturi, dar am vazut cum functionează pieps-urile. Nici nu vreau să mă gândesc ce înseamnă o operațiune de salvare, mai ales când sunt implicate mai multe victime. Interesant, oricum. Mai avem multe de învățat la acest capitol. Am tot citit despre avalanse, de la Dinu Mititeanu si din cărți scrise de alpinisti, însă practica si explicațiile celor mai experimentați, la fața locului, rămân sfinte.

Urmează partea cu oprirea căderii în piolet. Pfoa, teoretic stiam, dar se pare că în practică nu mă descurc. Bine că n-am căzut până acum, că nu stiu ce sanse aveam să mă opresc :). Mai am de lucrat si la asta….

As fi preferat să nu se uite lumea la mine când ma chinuiam  acolo să înfig pioletul în zăpada tare, dar na, sunt la curs, trebuie să las jena deoparte. M-am ales cu multe vânătăi cât casa de la căderile intenționate, dar m-am prins într-un final puțintel de miscare. Cert este că încă nu mă simt convinsă că as avea sanse să mă opresc, asa că sper că voi fi si mai precaută :). Sper să mai găsesc zone safe, unde să mai exersez.

Si trecem la asteptata cățărare pe gheață. Inițial nu era în planul nostru, dar am acceptat cu interes propunerea lui Adi pentru aceasta introducere. Stefan mai făcuse acum mulți ani ceva cursuri, însă nu a mai practicat, iar eu sunt total pe dinafară. Pozele de mai jos sunt dintre cele mai normale, le-am sărit pe cele cu poziții care mai de care mai caraghioase sau în care se vede clar că greutatea pioletului îmi dă de furcă :). O fi asa mare diferență cu niste modele mai noi de pioleți tehnici? Cei pe care i-am folosit noi erau închiriați de la DAV, special pentru aceasta zi, si era un model din anii ’90. Cam stângace încercările mele, dar ce să-i faci? Nu prea îmi vin miscările natural si trebuie să mă concentrez să-mi aduc aminte la fiecare pas să-mi relaxez picioarele pentru a sta mai bine. Practică, practică. O să vină si momentul în care voi avea mai multă încredere.

Si acum Stefan. Nu prea am fost productivă la capitotul poze.

Mi se pare destul de diferită cățărarea față de cea pe stâncă. Mă gândeam că ar trebui să fie mai usor că nu depinzi de prize bune, cu poti înfige colții si pioleții oricunde si totusi, nu simt aceeasi siguranță. Si eu si Stefan suntem tentați sa înfigem de mai multe ori în acelasi loc colții, pentru a fi siguri că ține, cu toate că-i o mare păcăleală asta si mai stricăm si gheața… Îmi spun că-i totusi prima încercare. Cu antrenament probabil că o să mă obisnuiesc. Oricum îmi place. Trebuie să mai mergem la gheață.

*Foto credit: Adi Valean

*Foto credit: Adi Valean

Nu mai era timp să încercăm o cascadă mai mare si nici nu cred că ne-am fi descurcat prea bine, asa că am rămas să învățăm cum se introduc suruburile de gheață si cum se face un Abalakov. Mă întreb dacă o să am tupeu să merg cap pe un traseu usurel după această zi de introducere în tainele cățăratului pe gheață. Sper să găsim o cascadă usoară unde să putem pune mansă tutusi la început.

*Foto credit: Adi Vălean // ieei, mi-a iesit primul Abalakov 🙂

Gata cu joaca. Ne întoarcem pe lumină la cabană si avem o groază de timp să mai stăm la povesti. Nu prea suntem obisnuiți să terminăm ziua asa devreme, dar e plăcut. Bombănim puțin (cu zâmbetul pe buze, nu chiar serios :P) că nu ne lasă Adi să ne scoatem colțarii, pentru siguranța noastră, desigur, dar sunt cuminte si fac ce zice ghidul :). Stiu cum e când te străduiesti ca cei cu care esti în tură (si fața de care te simți responsabil) să te asculte, să fie mai atenți. Facem cunostință în seara asta si cu alte două persoane cu care vom urca mâine pe Negoiu – Marian si Anca. Ce-l mai invidiem pe Marian pentru concediul lui lung…cam 4 luni pe an. Trage tare în rest, dar tot e fain.

30 decembrie este ziua dedicată unei ture lejere până pe Vârful Negoiu. O zi cu vreme excelentă. Am mers relaxați, încet, cu multe pauze si ne-am bucurat de munte, peisaje, aer curat, căprițe si urme de ursi :). În drum, ne-am oprit iar puțin în căldare pentru a mai exersa căderea în piolet. Si de data asta, ce trebuia să fie doar o temă de gândire pentru noi – “ce faci când pici pe față?”, s-a transformat pentru Stefan în niste mici acrobații si a văzut cu ocazia asta si ce înseamnă să te opresti cu fruntea în piolet :)). Încă un semn de bună purtare pentru el, nimic grav. “Ce? Cum? Sper că nu m-a văzut nimeni ce prostioare am făcut” :P.

N-am prins noi iarnă cu multă zăpadă, asa cum visam, dar vremea a tinut cu noi în toate zilele. Cred că-i chiar premieră pentru mine de vacanță fără viscol sau ceață sau altele asemenea. Cineva a zâmbit prea frumos la soare de data asta.

Chiar e iarnă? Doamne, ce cald e! Dar ce bine că e cerul senin. Vara, când am fost pe Negoiu, n-am văzut mai nimic. Am prins ceață si ploaie.

*Foto credit: Adi Vălean

*Foto credit: Adi Vălean

*Foto credit: Adi Vălean

*si poza de grup pe Vf. Negoiu. Foto credit: Adi Vălean

La întoarcere, am făcut un popas în Căldarea Sărății pentru alte exerciții utile: cum să sapi o grotă, în care să te adăpostesti în caz de urgență. Dar na, în cazul de față nu era urgență si în loc să ne agităm să săpăm cât mai repede si si mai eficient cu lopățica de la piolet, ne-am jucat ca niste copii. Si ce daca am 31 ani? Tot copil sunt. Ce plăcere să te afunzi în zăpadă! Important e că ne-am simțit minunat si ideea am prins-o. Când va fi cazul, să vezi ce bivuac primitor o sa ne facem :).

*Foto credit: Adi Vălean

Hai, hai, la treabă! Nu e gata încă? Glumesc. În poză asta pare că eu muncesc si Stefan e cu mutrele, dar în realitate, el a băgat mai tare.

*Foto credit: Adi Vălean

Apartamentul prezidențial. O fi bine? Marian si Anca au fost mai activi decât noi.

Si grota noastră, doar pe jumătate finalizată, în care Stefan s-a străduit să-si biruie senzațiile de claustrofobie:

Părăsim terenul de joacă si ne întoarcem la cab. Negoiu. Pentru ceilalți urmează o seară linistită, de cabană. Noi însă trebuie să ajungem la Bârcaciu, să ne întâlnim cu prietenii cu care vom petrece revelionul. După masă si puțină relaxare se cam instalează lenea, dar ne facem bagajele si coborâm la masină destul de voiosi, în mai puțin de o oră. Până aici, toate bune si frumoase. Drumul de masină pare ok. Nu are sens să punem lanțurile, operațiune de care mi-era cam groază. Se pare că visul lui Stefan cu custura s-a transferat rapid la mine si încep să cochetez pe drum cu ideea de a merge totusi. Doar asta am vrut de la început; o să fim tristi dacă nu încercăm. Si Adi zicea că ar putea merge cu noi pe 2 ianuarie. Uf, n-are semnal acum la mobil să ne asigurăm că se poate. Deci ce facem? Cărăm echipamentul la Bărcaciu sau nu? Stefan inițial se gândea că iar forțăm nota, cum ne e obiceiul si că poate mai bine am sta cuminței. Dar n-a durat mult până am luat decizia finală. Luăm echipamentul că n-o fi foc să-l cărăm până la cabană si încercam. Îmi reapare zâmbetul cu gândul la traseu.

Ajungem cu masina la Poiana Neamțului. Iuuui, ce as rămâne în masină să dorm… După două ore de stat în masină, la căldurică, fără bocancii de iarnă în picioare, urcusul până la Cab. Bărcaciu nu mai mai atrage deloc. Nu putem urca totusi mâine dimineață la prima oră? Of, nu, hai să ne urnim! Când stăm la calculator suntem mereu cu gândul pe munte si acum…când suntem aici, îl refuzăm? Hai, miscarea!

La 10.30 seara pornim la drum. E groznic. Unde nu e gheață, e plin de noroi. Simt toate băsicile provocate de bocanci, iar rucsacul greu din spate devine insuportabil. Nu stiu ce să-mi mai spun, să mă conving că e plăcut. După prima jumătate de oră, când am văzut că nu-i strop de zăpadă sau noroi, am luat decizia care mi-a mai ridicat puțin moralul. Am dat jos bocancii si m-am încălțat cu adidasii. Altă viață, cu toate că tot nu mai aveam chef de drum. Pentru mine a fost cel mai greu drum din toată vacanța si am încercat să-l facem cât mai plăcut cu putință, oprindu-ne des, pentru un ceai, o ciocolată. Gândul s-a redus într-un final la “hai, dreptul înainte, încă un pas, stângul înainte..”. Cel mai frumos moment a fost când ne-am oprit pentru o portocală, deja “preparată” de Galea, usor de desfăcut. Mamă, mamă…ce gust. Aboslut delicios. Când am ajuns la cabană am aflat că se făcuseră pariuri legate de ora la care vom ajunge. Se pare că a câstigat persoana cea mai optimistă. Nu stiu cum de îsi imaginau unii că vom ajunge pe la 3 noaptea. Ne-a luat 2 ore si un sfert sa ajungem, mai puțin decât se gândeau ei, dar mai mult decât plănuisem noi. Gata, am scapat de chin. Ne băgăm în pat si ne chinuim să adormim pe căldura aproape insuportabilă din cabană. Nici la Negoiu, nici aici nu am scapat de ea. Mă trezeam din când în când să mai iau câte o gură de apă, că alfel simțem că o să-mi înghit limba.

31 dec si 1 ian sunt zile mai mult de socializare, relaxare si distracție. Ne plimbăm totusi prin împrejurimi, fără a ne echipa cu colțari si pioleți, ca să nu fim tentați să forțam unde nu e cazul.

Pornim în grup, încetisor, prin pădure. Alegem ruta mai ocolită către liziera pădurii, fiind varianta mai sigură pentru mers fără colțari. Ziceam că mergem la o oră de plimbare, dar a durat cu totul cam 4 ore.

Seara ne pregătim cât putem de bine. Un semi-dus revigorant la super băile de la Bărcaciu (chiar nu glumesc, cu toate că sunt afară, cu apă rece de izvor, sunt foarte frumos amenajate si îngrijite), mai facem puțină curățenie, aranjăm mesele, facem loc de dans si ne punem pe petrecere. Eu si alte câteva persoane din celălalt grup cu care am împărțit încăperea, ne-am pus iile pe noi, spre usoara disperare/distracție a Cristinei (ea stie cât de “usoară” :P), careia i s-a umplut paharul de promovarea exagerată a lor. Eu n-am treabă. Abia ce am primit o ie drăguță de la mama de Crăciun si am de gând să ma bucur de ea. Am asortat-o cu pantalonii de alergat si adidasii verzi si m-am pus pe dansat. L-am corupt si pe Stefan la o “brasoveancă”, dansul popular preferat. În rest, voie bună până pe la 5 dimineața. Mâncare si băutură a fost din belsug. Sincer mă întreb cu ce-au rămas cabanierii, căci am dat foarte puțin pentru 3 nopți cu mic dejun si cina festivă. Mie mi-a ajuns farfuria cu antreuri. M-a pufnit si râsul când m-am trezit cu încă o farfurie cu două fripturi, un cârnat gros, cartofi si murături delicioase.

Să înceapă petrecerea!

Pe 1 ian, cu toate că ne-am culcat dimineața, n-am prea avut somn. A fost si foarte cald. M-am trezit pe la 9 si, gândindu-mă că ar trebui să se mai retragă băsicile pentru tura lungă din ziua următoare, am renunțat la mers pe munte si m-am fâțâit toată ziua în jurul cabanei. Tare dificil e să stai. Măcar de aveam la mine o carte interesantă. Dar culmea, de data asta, am zis sa nu mai car si cărți după mine. As fi vrut să ajut la ceva, dar n-a vrut nimeni să-mi dea ceva treabă de făcut. Iar legat de băsici, transformate deseori în răni, oare pentru a câta mia oară îmi promit că imi iau alți bocanci de iarnă?

Stefan a plecat totusi cu Andrei, celălalt Stefan si cu Eugen la o tură scurtă, spre creastă, până pe platoul Scărisoarei, de unde au avut parte de priveliste frumoasă.

Seara ne-am strâns iar la jocuri de societate si m-am lăsat cu greu convinsă să intru în joc. Tot visam sa recuperez din orele pierdute si să mă culc devreme. Am reusit până la urmă să ne băgăm în pat pe la 10 seara, adormind pe zumzetul plăcut al colegilor de camera, pusi pe distracție.

Plănuisem ca pe 2 ian să plecăm la 4 dimineața de la Bărcaciu, pentru a ajunge la 7 la Cab. Negoiu, unde urma să ne întâlnim cu Adi si Ovidiu pentru a merge pe Custura Sărății, un mic vis de-al lui Stefan, de când s-a văzut nevoit să renunțe la traseul acum vreo 5 ani, când era mult mai multă zăpadă si i-a fost frică să se aventureze pe acolo. Nu prea am înteles cum o să fim gata în 15 minute, dar na, am lasat ceasul să sune la 4 fără un sfert. Păi doar până ne-am ridicat din pat si s-a făcut ora de plecare….Of, of, ce-o să mai întârziem noi. Mi-e asa somn :((. Cu ochii cât cepele ne scoatem în liniste bagajele din cabana si încercăm să ne înviorăm. Cu mers la baie, echipat, făcut ceai…am reusit abia spre ora 5 dimineața să plecăm. Ne-am bucurat însă când am văzut că pe marcaj scria că traseul e de 2 ore si jumătate. Dar nu stim cum e iarna. Mihai, de la cabană ne mai si amenințase că sunt urme în toate direcțiile si că unele sunt gresite. Cert este că era noapte, nu stiam traseul si nici vorbele cabanierului nu ne-au încurajat. Ba mai mult, s-a mai si străduit să mă sperie cu ursii pe care e posibil să-i deranjăm cam tare la 4 dimineața. Numai ursii nu-mi mai stăteau mie pe creier. Asa, să uităm de ei si să-i dăm tare că avem întâlnire peste 2 ore.

Mă simțeam se pare destul de energică, dar eram si stresată că ajungem prea târziu, asa că de data asta l-am cam chinuit pe Stefan, care nu prea îsi intrase în ritm. M-a cam bombănit tot drumul si când am ajuns la Cab Negoiu, eram putin cam “ciufuliți”. Am ajuns cu întârziere, normal, după câteva bâjbâieli si învârteli pe traseu. Adi si Ovidiu ne-au iesit în cale, în ideea să pornim direct către Vf. Serbota. Am lăsat rucsacul si am dat totusi o fugă până la cabană să umplu sticlele cu apă. Oricât de tare ne grăbeam, fără apă parcă nu as pleca la drum. Se luminase deja afară, si după 5-10 minute de urcus eram deja alt om. Am uitat de micii nervi de mai devreme si m-am bucurat de traseu. În 2 ore eram pe Vf. Serbota. Deja de vedea tare frumos creasta pe care urma să mergem. După pauza de echipat, legat în coardă, pornim pe bucata mult asteptată. Urme nu erau si dacă as fi fost doar cu Stefan n-as fi stiut încotro s-o apuc. Adi si Ovidiu au deschis drumul, mergând cu rândul, în fruntea plutonului. Începem cu o mică traversare pe zăpadă cam apoasă, bătută bine de soare, dar stabilă. Pe partea sudică însă zăpada în unele locuri era puțin cam enervantă – făinoasă, pe care cam alunecai. Vreme excelentă, poate chiar prea cald. Genul de traseu îmi place. Sincer mă asteptam să fie puțin mai dur si mai lung. Oricum, e frumos, n-am ce zice. Îl înteleg pe Stefan de ce a rămas cu gândul la el.

*în drum spre Vf. Serbota

*Custura Sărății dinspre Vf. Serbota

*Prima traversare. Foto credit: Adi Vălean

*Foto credit: Adi Vălean

*Foto credit: Adi Vălean

*Foto credit: Adi Vălean

*Foto credit: Adi Vălean

*Foto credit: Adi Vălean

*Foto credit: Adi Vălean

După 3 ore se termină si faimoasa Custura Sărății. Cum să nu fie bine pe creastă, la soare, după un traseu superb?  Ne bucurăm mult că am luat decizia să alungăm lenea si comoditatea si să venim azi pe aici, cu Adi si Ovidiu, care au fost foarte atenți cu noi, să ne asigure si să ne încurajeze. Eu încerc să păstrez în mine entuziasmul că prea am chinuit lumea în ultima vreme cu bucuriile mele exagerate pentru fiecare colțisor de munte, fiecare trăire, fiecare floare sau fulg de nea :)).

*Foto credit: Adi Vălean

*la pozat 🙂 *Foto credit: Adi Vălean

*Custura Sărății dinspre Saua Cleopatrei

*coborârea câtre Cab. Negoiu

Coborârea din Saua Cleopatrei a fost mai lentă. Adi si Ovidiu au întors câtiva turisti din drum, care nu erau echipați de iarnă si ar fi fost cam riscant pentru ei. Asa că am asteptat puțin, cât să treacă de zona mai cu probleme. La Cab. Negoiu am ajuns pe la ora 3.30 la prânz. Nu ne simțeam încă obosiți, dar după ce am mai stat o oră două acolo, iar ne-a luat lenea mare gândindu-ne că mai avem de mers 3 ore pe acel drum enervant pe care il făcusem de dimineață, înainte de răsărit. Tare grea a fost urnirea. Iar noaptea…

Măcar e devreme încă. Nu stiu de ce mă asteptam ca toata nebunia cu custura să dureze mult mai mult. De data asta, la propunerea lui Stefan, ne-am pus colțarii în picioare, gândind-ne că suntem totusi mai obosiți acum seara si să nu facem vreo boacănă. Si cu toate că nouă ni se părea că mergem mai bine acum, cu colțari, că am învățat pe unde să o luăm cât să nu ne afundăm în zăpadă, am făcut mai mult acum, cam 3 ore. Ce-i drept nu mai eram stresați de o oră de sosire si cred că am mai lungit câteva pauze.

Na, că am reusit să ajungem si la Bărcaciu. Ultima jumătate de oră prin pădure părea interminabilă. Cei din grupul nostru plecaseră de dimineață de la cabană, dar petrecerea nu se terminase. Am continuat seara cu povesti cu cei rămasi.

Traseele făcute pe 31 dec, 1 si 2 ian, cu plecare de la Bărcaciu, le-am marcat pe harta de mai jos:

*30dec – mov; 01 jan – rosu; 2 ian-galben (plecare/sosire Bărcaciu)

Cu părere de rău, pe 3 ianuarie de dimineața, ne luăm rămas bun de la munți, cabane si oameni dragi si pornim către masină, cu casa în spinare, visând la un dus luuuung cu apă caldă. Mai avem însă de asteptat pentru el, până ajungem în Cluj.

*Stefan a încercat să selecteze câteva informații reținute din turele cu Adi si Ovidiu:

1. generale iarna:

– mersul cu colțarii – în principal, se calcă pe toată talpa, dacă e panta mare se poate și pe vârfuri la urcare; nu se merge pe canturi (laterale)

– opritul în piolet: mâna care nu e pe mânerul pioletului se pune pe lopățică/ciocan, astfel încât să nu ne rănim în cazul în care pioletul sare din zăpadă/gheață (cum am pățit eu 🙂 ); genunchii îndoiți după ce te întorci pe burtă, astfel încât să nu ne agățăm cu colțarii de ceva, în cădere; e posibil să ne dea peste cap asta, la viteze mari

– la zone cu zăpadă + iarbă, se înfige bine/ferm pioletul; la fel și cu colțarii, se lovește scurt și ferm în zonele bune; pe poziții mai dubioase, nu te foiești/miști foarte mult, riști să rupi zăpada de sub tine, să strici echilibrul colțarilor

– pioletul mereu în mâna dinspre deal; în zonele expuse nu se trece mâna prin coarda pioletului/bățului de trekking, întrucât la avalanșe să nu ne lovească

– săpat iglu/adăpost în zăpadă: e util când se strică vremea rău (și brusc); te ferește de vânt și de temperaturile f scăzute; se sapă inițial o gaură în jos destul de adâncă cât să poată coborî un om, apoi se sapă în adâncime/spate pentru a face un tunel; apoi în laterale, dar nu la nivelul solului, se fac 2 platforme – pat (deci se sapă deasupra lor); săpatul poate fi accelerat cu ajutorul colțarilor; în tot procesul se evită efortul exagerat (ca sa nu transpirăm) și udarea hainelor; se acoperă apoi intrarea cu rucsacii și/sau plăci de zăpadă

*o animație simpatica, funny, cu ideile de bază pentru un adăpost de urgență: www.howcast.com/videos/284338-How-to-Build-a-Snow-Cave/

– în loc de termos – sticla cu lichid cald pusă într-o mânușă în rucsac

– accidente dese cu colțarii: la coborâre, se bagă unul în altul și cădem cu fața în jos; pași prea mari; dacă sutnem cu ham și anouri pe el, când ajungem într-o poziție “pe vine”, se poate întâmpla ca un anou să se prindă de colțar; nu ne putem ridica, ne dezechilibrăm (chiar am pățit-o 🙂 )

2. cățărat la gheață:

– nu se lovește mult cu colțarul/pioletul întrucât sparge/distruge gheața (e și urât că se distruge cascada, putem da bucăți în secund și-l lovim, se înrăutățește și priza, c-o tot uzăm), ci o dată și ferm

– ca la cățăratul obișnuit, nu trebuie să ne întindem foarte mult cu corpul sau să căutăm prize mult în laterale, ci să se păstreze un echilibru… (vezi sfaturi pentru cățărarea în triunghi: http://www.youtube.com/watch?v=X1AJS-hccXE ); de asemenea e important ca tălpile sa fie relaxate cu călcâiul în jos – altfel obosesti si nici priza cu coltarul nu e foarte fericită

– șuruburile de gheață – se estimează cam cât de groasă e gheața; nu alege șuruburile în funcție de preț, întrucât cele mai ieftine intră greu, nu au manivelă, e mai mare bătaie de cap; dacă gheața e casantă și pârâie la răsucire, se bagă foarte încet; se răsucește până începe să pârâie, apoi se dau înapoi oleacă, apoi se avansează iar, și tot așa

– pentru Abalakov: ideal tre sa se formeze un triunghi echilateral din cele 2 găuri date + distanța dintre ele, de unde se deduce că latura e fix lungimea șurubului și unghiul la care tre să dăm cele 2 găuri e 60 de grade; apoi e puțin  mai greu de nimerit unghiurile din prima deoarece sunt 2 planuri de care tre să ținem cont (al gheții, al șurubului la înfigere); după ce se aleg pozițiile pt găuri, se zgârie puțin gheața pe loc, înainte de a apăsa puternic șurubul pentru introducere; după ce se dă prima gaură, se ia o lungime de șurub în lateral, pentru a găsi poziția celei de-a doua găuri; în final se folosește cârligul pt Abalakov, pentru a trece cordelina prin “tunel”; Abalakov se folosește doar pentru rapeluri, nu pentru regrupări (folosește șuruburi pt asta, evident)

3. generale de alpinism/trasee tehnice sau mai expuse:

– bătut pitoane în stâncă: testat roca înainte, ascultat cum sună, trebuie să sune înfundat cumva; apoi pitonul se bate până atinge cu urechea stânca; dacă nu este posibil, se bate cât se poate apoi se pun bucle de anou astfel încât să se ocupe toată suprafața dintre ureche și stâncă; asigurarea se pune apoi în acest anou, nu în ureche

– la regrupările în 2 puncte: un anou se dă “peste cap” într-un piton iar în celălalt se pune carabă cu filet; apoi 1 din cele 2 bucle lăsate “în jos”, cea din spate se răsucește și apoi se pune o carabă cu filet în ea; asta ca atunci când cedează una din asigurări, caraba din jos să nu zboare (banal știu, dar mereu m-am întrebat ce se face aici)

– la traversări mai expuse (cum a fost pe Custura Sărății, și s-ar preta și pe unele traversări din Crai): anou/cordelină cu expres, capul  o pune și asigură, secunzii o mută din față în spate, pt următorii, ultimul o ia

– la porțiuni cu hopuri: se așteaptă ca cel care merge cap să treacă de hop, astfel încât dacă secundul cade, să se facă scripete peste muchie

4. avalanșe:

– kit minim pt avalanșă: pieps (transmitere + recepție), sondă avalanșa, eventual cu gradații de adâncime, lopată (cât mai ușoară dar și bună, nu de plastic; mâner rabatabil, volum mic); bateriile la pieps mereu verificate înainte de sezon/tură (chiar dacă nu le-am folosit, mai bine le schimbăm anual);

– se urmărește cât se poate traiectoria celui care e prins de avalanșă, eventual ne și gândim cam până unde-ar fi putut fi dus (funcție și de relief, volum al zăpezii, etc)

– în caz de accident, se formează repede echipa, se stabilește în prealabil un lider; acesta pornește ceasul – șansele de supraviețuire sunt decente până în 15 minute de la acoperirea sub zăpadă, timpul e critic, cu atât mai mult când sunt mai multe victime

– înainte de începerea căutării, se asigură cât se poate dacă nu există risc să mai pornească alte avalanșe; dacă da, nu pleacă toată echipa pt salvare

– cu pieps-ul pus pe recepție, se începe căutarea: se face în zigzag; se caută minimul local pe o zonă, cu atenție totuși (să nu se mute pieps-ul repede, nu se răsucește, nu se ridică/coboară, e destul de imprecis dpdv al direcției undelor în aceste situații); dacă sunt mai mulți oameni cu pieps pt căutare, se mișcă simultan, pe o linie care “mătură” locul posibil al victimei

– se verifică valorile de pe pieps-uri, se determină minimul local; când minimul local scade sub 1m să zicem (sau chiar 0.5m parcă?), se trece la următorul pas

– se bagă sonda în locul de minim, apoi se caută în cruce (față-spate, stânga-dreapta) pentru noi “minime”; în caz de nou minim, se mută sonda și se face din nou căutarea în cruce; deja de la valori f mici (sub 0.5) se începe să se sondeze; cu grijă, să nu-l mutilăm pe cel căutat; sonda, la contactul cu un corp se simte diferit, mai flexibil, spre deosebire de momentele când intră în gol sau se lovește de vreo stâncă;

– se sapă la greu cu lopata până aproape de adâncimea indicată de sondă unde ar fi victima, apoi se sapă cu grijă pentru a nu-l răni

– victima, când se vede luată de avalanșă, să încerce să stea la suprafață, să scape de pioleți și bețe și să-și facă o “gură de oxigen” din care să respire