Data: 12 martie 2016.
Destinația: Innerferrera si Monte San Giorgio, Elveția și-un ceai în Varese, Italia.
Echipa: Ștefan și Monica.

Duminică dimineață trebuie să ajung la aeroport în Milano. Cum nu găsesc alternative convenabile de transport, decide Ștefan să mă ducă cu mașina. Sunt 300 km, în mare parte pe autostradă. Dar ca să nu facă degeaba 600 km dus-întors, plecăm de sâmbătă dimineața și ne oprim pe drum, în funcție de inspirație. Pe aici vremea-i posomorâtă, dar cică o luăm spre cald și soare. Deja visez la o alergare pe poteci uscate, cu flori în jurul meu.

Mă uit pe hartă și pun ochii pe un lac lângă autostradă. Dar nu văd poteci. Hai s-o luăm pe valea asta de lângă, mergem cu mașina cât putem și apoi, uite – mai e un lac, unde am putea merge în drumeție.

Gasim un loc perfect de parcare (aș dormi aici fără jenă în mașină) într-un mic sat – Innerferrera, situat la o altitudine de aproape 1500m, lângă râul Ragn da Ferrara. Luăm micul dejun și pornim spre Lago di Lei. Suntem foarte aproape de granița cu Italia. Încă înaintând pe vale, ne dăm seama că șansele de o drumeție mai lungă scad. E foarte multă zăpadă și nu suntem echipați corespunzător. Dar peisajul e fain. Sunt -5 grade și soare.

După o mică încercare de a o lua spre lac ne lăsăm păgubași. Zăpada e prea mare și cine știe cum e poteca mai încolo. Așa că o luăm în sus pe un drum domol, la plimbare.

Renunțam și la drumul ăsta când se mărește cam tare stratul de zăpada și rămân doar urmele de schiuri de tură. Le stricăm jucăria daca mergem pe ele…iar pe lângă, fără parazăpezi e jale. Ne punem la soare și inspirăm aerul rece. O să-mi lipsească iarna. Să nu stau degeaba mă pun pe făcut un mic om de zăpadă. Numele lui e “ciufolici la soare“:

Și doi leneși la bronzat:

La prânz o luăm din loc și, mergând pe autostradă, înghițim în sec când vedem pârtille perfecte de schi. Da, avea dreptare Ștefan. Ar fi mers pe vremea asta.

Unde să mai oprim? Mă uit la vârfurile mai mici din jurul orașului Varese și-l găsesc pe cel care ne așteaptă – Monte San Giorgio. E un drum istoric către vârf. E cu poveste, e cald… Gata, am ales.

Decidem să ne facem alergarea. Pe aici nu se mai vede zăpadă. Pare ok. Plus că e cam târziu deja să o luăm la pas. Mașina o parcăm în Meride (1 CHF/oră).

Am ajuns la 15 grade, deci fustă să fie 🙂

În primul kilometru sunt deja cu cu transpirația curgând pe față. Pfuu, ce ne-om face la vară cu alergările când 10-15 grade simt că mă omoară?

Alergarea e mai mult o drumeție ceva mai în forță, cu opriri de poze.

Sper că nu o ține până în vârf cu piatră cubică. La urcare merge, dar coborârea pe așa ceva nu-i cea mai plăcută. Pe margine e plin de floricele.

În curând se termină partea pavată și începe zăpadă apoasă cu bălți și noroi. Sincer, nu ne așteptam. Ne răcorim bine picioarele. Primele minute e nașpa, dar te obișnuiești repede.

Când ajungem pe vârf noroiul e dat uitării. Priveliștea către lacul Lugano e tare faină. Păcat că e soarele ascuns sub nori.

Zona e în patrimoniun UNESCO. Pe Monte San Giorgio, un munte împădurit cu formă piramidală, pare a fi cea mai bogată zonă (sau singura cunoscută) de fosile marine din perioada geologică Triasic, adica acum 230-245 milioane de ani. Cândva, vârful acesta era cam la 100 m adâncime în apă. Aici sunt câteva poze cu ce-au găsit. În total au scos mai mult de 20.000 de fosile – reptile, pești, plante, insecte…tot ce vrei. Multe sunt extrem de bine conservate. În Meride, de unde am început alergarea, este și un muzeu pe care n-am apucat să-l vedem.

Un scurt documentar în engleză:

Pentru coborâre alegem o altă potecă. Ștefan începe să zburde la coborârea prin zăpadă. Eu alerg mai cu atenție încă. Spre final mă mai obișnuiesc cu terenul și încep să dau drumul la picioare. Am tot zis că mă apuc de exerciții de echilibru… și tot amân. Am citit că și pentru gleznele care se tot inflamează după o alergare mai lungă, mi-ar prinde super bine. Mai ales că după accidentarea din 2014 parcă nu mai am aceeași stabilitate și siguranță în călcătură. Niște voință de vânzare pe undeva?

Când ieșim din pădure ne întâmpină o pisică pufoasă. Cum să-i reziste Ștefan, mai ales când nu fuge?

Mai citim câte un panou informativ, ne mai hlizim la niște lame și în curând ajungem înapoi în Meride, fix când soarele se ascunde după deal.

Intră și o plimbare scurtă de seară prin Varese dacă tot suntem în zonă.

Centrul istoric e drăguț și plin de tineri la ora asta, într-o sâmbătă seară. Dar ce-mi va rămâne de aici este gustul de înghețată delicioasă. Eu care oricum nu le am cu înghețata…nu știu ce mi-a venit să-mi comand pe frigul ăsta. Buun, deci Italia… înghețată. Băgat la cutiuță pentru data viitoare.

Un site pentru ruta istorică Meride – Monte San Giorgio aici. Noi se pare că am ales o scurtătură câtre vârf și am ratat drumul vechi cu ziduri de un metru juma pe margine.

Traseul pe strava:

Ca să mă obișnuiesc cu cantoanele din Elveția:

*Innerferrera: Cantonul Graubünden (GR), altitudine 1480m.

*Monte San Giorgio: Cantonul Tessin (TI) sau Ticino în italiană, altitudine 1097m.