Perioada: 23-25 mai 2015.
Echipa: Monica și Ștefan.
Destinația: Elveția, Chur, Vf. Fürhörnli.

Sâmbătă pe la amiază intrăm în posesia unei mașini închiriate și pornim spre Chur. Planurile nu-s mari. Vrem să alergăm și poate o drumeție lejeră. Avem doar adidiași la noi așa că nu ne putem avânta. Prânzul îl luăm într-o parcare de autostradă care zici că face parte dintr-un parc național – cu multă verdeață, cu lac, gâște, flori… 

În Chur ajungem pe la 4 si ceva, pe o vreme ușor posomorâtă. Știam că nu prea vom avea parte de soare, dar măcar prognoza nu arăta ploi în fiecare zi în zona asta. Ștefan încă își simte muschii chinuiți de alergarea de vineri diminieață pe dealurile din jurul Zürichului. Nu suntem deloc obișnuiți cu diferențe de nivel; un deal de 30m din parc nu te pregăteste pentru kilometri întregi de coborâre sau urcare.

Chur este cel mai vechi oraș elvețian și capitala celui mai mare canton din Elveția – Graubünden. Situat pe malul Rinului, la baza munților, îngrijit si plin de flori, chiar mi s-a părut foarte drăguț. Unde mai pui că mai sunt si baruri stil “bombe”, chiar pare a fi un loc bun de mutat. Îmi pare rău că am ratat un bar mai interesant pe care l-am descoperit la întoarcere, cu decorațiuni din filmele Alien. Din ce scrie pe site-ul  www.hrgiger.com, erau patru astfel de baruri în lume, dau au ramas doar două în Elveția (mai era unul în Tokyo si unul în New York).

Limba oficială din zonă este germana, dar locuritorii par să stie de toate.

Azi nu mai e timp de urcat pe munte. Vizităm puțin orașul, ne aprovizinăm cu mâncare și căutăm un loc în care să parcăm mașina, care ne va ține loc de acoperiș până luni. Chiar dacă totul e pus la punct, îngrijit, nu am deloc senzația de “fițe”. Facem și un mic popas la un bar unde relaxarea e la ea acasă. Băia e simpatică – toaletele sunt băgate în cutii care le imită pe cele de bere.

 

Mai toate locurile de parcare din împrejurimi sunt cu plată și cam “expuse”. Strâmbăm din nas, dar până la urmă găsim locul perfect. O parcare fără plată, aflata la marginea pădurii, cu o baie impecabilă lângă. Suntem de-a dreptul norocoși. Abia aștept alergarea de mâine, dar parcă am chef și acum să mă dezmorțesc puțin. Mă schimb rapid, iau frontala și pornim la o alergare scurtă de seară. Ștefan zice că vine în plimbare pe lângă mine, dar sfârșeste și el alergând în blugi. Greu la deal. Aproape 5 km cu 200m diferență de nivel și ne întoarcem energizați la mașină. Parcarea s-a eliberat deja. Ne putem băga în sacii de dormit liniștiți. Mulțimea de văcuțe de lângă noi nu are somn și adormim cu sunetul talăngilor în cap. Oare nu surzesc vacile de la asemenea zgomot? Căutând să mă dumiresc, găsesc un articol pe tema asta. Un studiu al unor elvețieni a arătat că talăngile nu fac văcuțele prea fericite. Au descoperit că din cauza lor pasc mai puțin și, drept urmare, dau mai puțin lapte. Eu mă gândeam că-i poate fix invers, ca la găinile cărora le țin lumina aprinsă non-stop ca să mănânce în permanență si să crească rapid. Cică văcuțele au auzul chiar mai fin decât al nostru si că sunetul produs de clopoței este de-a dreptul asurzitor. Sărăcuțele :(. Propunerea celor care au făcut studiul a fost să le microcipeze, însă fermierii elvețieni nu au fost prea receptivi la asta, susținând că fac parte din tradiția locală.

La 6 dimineața  apar primii alergători în zonă, când noi abia ne trezim. Apoi mai vin si alții cu câinii la plimbare și parcarea se umple rapid. Matinali și sportivi par elvețienii de pe aici. Fain. Cum nu avem primusul la noi mergem la o plimbare până în vale, la benzinărie să ne luăm drogul de dimineață, adică o cafeluță bună. E încă amorțit orasul. Flori, pomi fructiferi, mirosuri îmbietoare și răcoare. Trezirea perfectă.

Gata cafeluța. Studiem harta, ne echipăm și pornim în alergare către vârful Fürhörnli. Alergarea la deal scoate totul din noi. Pe zonele mai înclinate mergem în pas vioi, alergarea deja ne este împosibilă. Facem pauze destul de dese că e prea frumos. Bină măcar că nu e soare, că ne-am fi scurs până în vârf.

Alerg si râd. E plin de floricele. În zare se văd încă vârfuri înzăpezite, iar casele din vale se îndepărtează încetișor. Avem parte pentru a doua oară pe anul acesta de un traseu “în trepte de anotimp/vegetație”. Dacă în vale a aproape vară, sus este încă plin de zăpadă. Senzața asta plăcută am avut-o și acum o lună, în Cozia.

Micile cabane din drum nu par deschise. Mai bine așa. Altfel m-ar fi tentat să oprim la un ceai cald, plus că ar fi fost probabil aglomerat traseul. După prima jumătate de oră de urcare ne intersectăm cu foarte puțini drumeți.

Ne apropiem de vârf, iar poteca devine foarte alunecoasă. Înaintăm cum putem prin noroi. Cam dificilă alergarea pe aici.

Am ajuns în cel mai înalt punct al orasului Chur – vf. Fürhörnli, 1886m, un balcon cu panoramă frumoasă către Valea Rinului și oraș. Din păcate, nu avem mâncare la noi și poftim la merele din desaga unor drumeți. Norii vin si pleacă. Ba zici că plutim în ceață, ba se eliberează în jur si putem admira priveliștea. Stăm destul de mult aici, până încep să nu-mi mai simt mâinile de frig.

Pe vârf stăm puțin la povești cu Eva, o elvețiancă din partea veche a Chur-ului, venită singură la plimbare. Conversația se face într-um melanj de limbi – germană, franceză, engleză. Le stăpânea bine pe toate. Ne explică puțin ce e prin jur si ne spune că urmează să meargă pentru a treia oară undeva în India, la granița cu Nepal, într-o zonă superbă, unde tradițiile nepaleze au rămas încă zdravene. Stă la cort si se plimbă cu caii acolo. Din păcate n-am reținut locul, dar o să-i dăm un email s-o intrebăm că suna tare bine ce povestea.

Pentru întoarcere alergem un alt drum către mașină, mai ocolit. Prima parte din coborâre poteca este aceeași prin noroi. Alegem amândoi să alunecăm controlat prin zăpada apoasă de lângă. Măcar dacă vom cădea nu ne vom murdări din cap până-n picioare.

Mă simt acasă! E atât de bine. Sunt poienițele copilăriei.

Cică suntem la alergat… dar nu poți să nu te oprești când dai de asemenea poieni, să nu te tolănești la soare, printre flori 🙂

După aproape 20 km ajungem înapoi în Chur, destul de obosiți si încercăm să tragem de noi să mai alergăm până la mașină.

Luni e ziua plecării. Seara avem zborul de întoarcere din Zurich și am vrea să mai ieșim la o bere cu cei din oraș înainte de plecare. Dar până pe la 1-2 la prânz putem face o drumeție scurtă. Decidem să mergem pe partea cealaltă a văii să vedem rămășițele de castele, cocoțate pe stâncă. Chiar unde parcăm e o faleză mare de cățărat. Am înțeles că sunt si trasee de 4 lungimi. Peretele scurs îmi trezește un mare chef de cățărat dar nu avem la noi echipamentul.

*bune si coarnele astea la ceva – la scărpinat 🙂

 

Ștefan în găsește dragostea – o pisică pufoasă, care se lasă într-un final cucerită 🙂

 

Picioarele ne sunt obosite după alergarea de ieri și se simt chinuite rău la deal, chiar dacă febra musculară nu e încă puternică. Acum înțelegem băncuțele pe care le găsești la tot pasul, poziționate mereu cât să ai priveliște frumoasă.

Iuhuuu! Primele frăguțe pe anul ăsta. And there will be so many more to come! Hihi.

 

Locuri de făcut focul în natură sunt peste tot. Îmi place 🙂

*fluturașul cu blăniță

La bază socul e deja înflorit și miroase puternic. Nu mă pot abține să nu culeg puțin, de-un ceai… așa.

Ne-a prins bine scurta plimbare. Plecăm mulțumiți spre Zurich, cu o oprire la o altă parcare pe marginea autostrăzii, cu o priveliște superbă.

În Zurich mai stăm puțin la povești cu Roxana si Vlad, urmând să ne îndreptăm către aeroport. N-am făcut mare lucru azi, dar alergarea de ieri m-a obosit destul de tare, iar acum mă gândesc cu o ușoară groază cum voi pedala eu 14 km de la aeroport până acasă, singură în noapte. Oh, well…m-am descurcat. Am ajuns în același timp cu Ștefan, care s-a chinuit cu autubuzul și a ajuns mai stors de enrgie decât mine.

Detalii despre ce poți face în zona Chur din Elveția se pot găsi pe site-ul oficial www.churtourismus.ch.

Traseul de duminică: