Perioada: 16-17 mai 2015.
Destinație: Insula Rügen – nordul Germaniei.
Echipa: Ștefan, Călin, Monica

Album foto care include și prima zi în Polonia.

Highlights: prima tură de două zile pe bicicletă (pentru mine), cu cortul pe plajă; ochelari cu lentile galbene care te fac să “vezi viața în roz”, portbagajul buclucaș (al lui Călin), câmpuri de rapiță, plaje sălbatice, păsari, căprioare, zone întinse fără a întâlni țipenie de om, liniște; vânt, dar ce vânt!

După ziua în Polonia la malul mării, pornim spre Stralsund să-l culegem pe Calin de la gară, urmând să explorăm pe biciclete insula Rügen. Zilele trecute le-am trimis linkul cu excursia pe care au făcut-o Mike si Radu, în speranța că se vor inspira pentru traseu, că eu n-am apucat să mă informez mai în detaliu. Pe la 10.30 parcăm masina la gară și începem echiparea bicicletelor. Este prima data când pornim la o tură cu stat peste noapte și ar fi cazul să ne obișnuim. Ne asteaptă tura prin Suedia, Norvegia si Franța. Asta înseamna cort, saci de dormit si toate cele necesare îndesate în coburi. Eu am folosit niste genți pe care le-a lăsat Anastasia când a fost în trecere pe la noi prin Berlin (mulțumesc pentru ele) și rucsacul. A fost ok. Puțin stres că nu erau impermeabile, dar n-a plouat așa mult, plus că le-am acoperit cu pungi de plastic. Până pregătim bicicletele, Călin se chinuie să ia niste bilete la un festival. În cele din urmă renunță. Deja s-a făcut destul de târziu.

Vremea nu e prea prietenoasă cu noi. Sperăm să ne încălzim pedalând și să nu se scuture prea mult norii.

Ne punem în miscare și în scurt timp ajungem la podul către Insula Rügen, unde avem de așteptat până se face iar verde. Tocmai ce se ridică. Trebuie să treacă bărcuțele, apoi vom trece și noi. Călin îsi dă seama că nu a strâns bine portbagajul de bicicletă și că inbusurile pe care le avem la noi nu îi sunt utile. Se va distra tot weekendul cu ele, până la exasperare.

După puțin asfalt începem să tăiem câmpurile de grâu, apoi de rapiță și ne destindem. Miroase a proaspăt, iar răcoarea e acum plăcută.

Vremea îmi pare super până îmi dau jos ochelarii. Uau, aveam senzația ca e mult mai luminos, că totul e verde crud si străluceste :)). Nu-mi vine să cred ce m-au păcălit ochelarii cei noi cu lentile galbene. Îi pun repede la loc că-mi place mai mult cum se vede. Si uau, ce bine e să nu-ți intre toate cele în ochi când pedalezi.

Parcele de rapiță sunt cam peste tot în drum, cu miros îmbietor si tare frumoase la vedere. Ne intersectăm cu un drum marcat pentru biciclete si îl urmăm pâna la prima așezare cu ceva mai multe case – Gustow. Ne iese în cale o terasă deschisă unde ne umplem stomacul, iar Călin își face provizii de sandwich-uri cu peste. Și cel mai important, găsim si hartă de cumpărat, care pentru Ștefan pare o comoară. Miami, de când n-am mai mâncat o ciorbiță asa bună de peste!

*vorba lui Ștefan: “eu cu rapița!” :))

 

Continuăm pe poteci înguste, înconjurați de verde. Ploaia încă ne ocolește deși avem permanent senzația că acușica va începe. Ajungem la lacuri cu copaci inundați ale căror crengi au ajuns locuri de odihnă pentru păsări. Lume nu prea întâlnim pe drum. Suntem doar noi, câmpurile si păsările. Si câte o vulpiță sau o căprioară.

 

 

Toate casele din drum și grădinile sunt frumoase, aranjate, cochete. Și fără brizbrizuri. În rest, sunt zone mari nepopulate si perfecte pentru plimbări cu bicicleta. Facem câteva zig-zaguri, dar cum nu avem o țintă bătută-n cuie, e ok.

Ne intersectăm cu o serie de mașini de epocă; pare ceva paradă/întâlnire. Toate strălucesc, iar cei de la volan sunt îmbrăcați în ton cu masinile.

Pe la prânz, facem un mic popas de refăcut energia, dar ploaia ne grăbeste să strângem rapid mâncarea și să pornim mai departe. A fost doar o sperietură mică, n-a durat mult.

Tot cu gândul la umplut stomacul, când ajungem în Putbus dăm iama în supermarket pentru provizii căci mâine va fi totul închis, iar restaurantele nu fac parte din planul nostru. Lângă drum pasc liniștite câteva căprioare și suprind una în poze fix când făcea caca :)) (e in albumul mare poza).

 

Continuăm pedalarea și ajungem la casa construită “cu fundu’n sus”. Deja simt că aș sta și eu cu fundu’n sus; cam suferă de la șa, nu de alta. Mă întrebam dacă e doar design de exterior si dacă este locuită. Am aflat abia când am ajuns acasă că nu stă nimeni acolo si că o poți vizita, iar în interior toate cele sunt tot pe invers.

Case asemănătoare s-au construit în destul de multe locuri în lume, în scopuri turistice. Câteva exemple aici.Între timp, mai cad câteva picături de ploaie și ne distrăm gândindu-ne cum o să punem cortul pe ploaie, eventual noaptea, ca să fie tacâmul complet. Măcar să găsim un loc bun că nu prea avem ochiul format pentru asta.

* Haus-Kopf-über – Putbus, Rügen

La ieșirea din oraș alegem o potecă nepotrivită pentru mersul pe biciclete, pe coastă. Se simte miros de mare, iar apa e ușor nervoasă, ca după furtună. Suntem nevoiți să cărăm bițele pe niște scări, dar scăpăm ușor de micul chin. Un nou moment în care dau dreptate celor care râd de bicicleta mea antică, un mini-tanc roșu, cu două roți. Dar tot mi-e dragă si visez să-i aduc îmbunătățiri, în loc să o înlocuiesc.

Ce-i atrage oare pe limacși să iasă la drumul mare când stă să plouă? Le place umezeala, dar ce treabă au cu asfaltul sau zonele cu pietris când au atâta verdeață în jur să se hrănească. Sau fiindcă au nevoie de umezeală pentru deplasare pot și ei, în sfârsit să se târâie pe oriunde? Sau sunt atât de mulți si bucuroși că nu e soare că au ieșit cu familia la plimbare? Facem slalom cât putem printre ei, dar cred că pe câțiva n-am reusit să-i evit 🙁

Plouă când ajungem în statiunea Sellin și deja se cam lasă întunericul. Vai, ce drăgut va fi să căutăm loc de cort, obosiți, pe beznă și ploaie!

Urcăm până la malul mării să vedem celebrul restaurant de aici – Seebrücke Sellin, construit pe apă. Se continuă cu un pod lung de aproape 400m. Pentru a ajunge aici ai ceva trepte de coborât, zona de litoral de aici fiind stâncoasă; sau poti lua liftul. Se organizeză aici tot felul de evenimente. Noi am prins mirii la pozat.

Oboseala și vremea cam enervantă ne împing să ne oprim la o ciocolata caldă pe o terasă acoperită; nu riscăm să intrăm, chiar dacă e tare frig că sigur o să ne ia moleșeala, iar cheful de a continua ar tinde spre zero.

Nu ne mai facem speranțe că finalizăm pe lumina tura de azi. Plecăm în căutarea locului de cort puțin cam deznădăjduiți. Cel puțin Ștefan și Calin vor să se vadă în siguranță, în sacii de dormit. Mie parcă mi se aprinde un beculeț când e vorba de puțin mai mult necunoscut și zâmbesc în sinea mea de situație fără să afișez. În plus, gândindu-mă ce frig o să fac la noapte aș prefera să pedalez până răsare soarele.

Propun să trecem de pădure, căci urmează o stațiune, iar după, pare a fi plajă fără stânci (din imaginile de pe googlemaps), pe unde am avea șanse să campăm în condiții mai ok. Băieții nu prea mai au chef de mers și cochetează cu ideea de a pune cortul în pădure, lucru care nu mă atrage în condițiile date. De fiecare dată când se ivește un loc în care ne-am putea opri, parcă încerc să-mi țin respirația, să nu comentez prea mult și îmi continui drumul fără ezitare. Dacă tot nu par super deciși ar mai merge întinsă coarda puțin până dăm de mare.

Pedalăm cu spor și ajungem mai repede decât credeam în stațiune. Ne uitasem greșit la numărul de km. Îi dublasem. Călin, care avea ruta de la Mike si Radu introdusă în GPS, ne anunță că, suprinzător, am ajuns în zona în care au dormit și ei. Moralul crește; înseamnă că o să gasim loc ok de pus cortul. Depășim zona de hoteluri și o luăm pe prima potecă spre mare care ne iese în cale, dar ne lovim de un gard. Călin își amintește că a mai fost pe aici și că putem s-o luăm pe lângă să ajungem la plajă. Am senzația că glumește, dar se dovedește că nu.

Gata, s-a terminat aventura de azi. Locul pare bun; nimeni în jur, undeva pe la un 1 km depărtare se văd luminițele de la un camping. Cu frigul si vântul vom vedea cum ne vom descurca.

Călin se bagă rapid la somn si se chinuie toată noaptea cu cortul lipit de față de la vântul puternic. Noi mai prelungim seara puțin, la un ceai fierbinte de care suntem dependenți, se pare.

Ziua 2. Ceasul sună la 6 fără 10 și de data asta îl băgăm în seamă. E zi în toată regula la ora asta și până strângem corturile încep să mai apară oameni la alergat pe malul mării. Terminăm împachetarea la fix; tocmai când începe o ploaie mică. Ștefan e puțin nervos că nu am mâncat, n-am băut cafeaua. Dar se aglomerase deja pe acolo, iar o masă pe plajă în condițiile în care vântul bate cu putere, parcă nu e ceea ce visez. Unde mai e plăcerea? să mănânci nisip, să nu stii cum să te mai ferești de el, când putem găsi rapid un loc mai ferit și mai drăgut.

*locul de campare pentru o tură viitoare; părea perfect; cam la 5-6 km de locul unde am dormit noi.

La prima poiană de pe marginea drumului care arată mai ok, ne întindem izoprenele si începe festinul de dimineața. Morocăneala de mai devreme dispare și lungim micul dejun până ne amenință iar ploaia.

Pornim spre Königsstuhl, cu ceva senzații tari pentru mine pe o coborâre. Încă stau toată încordată când prind ceva viteză. Am venit pentru stâncă, dar parcă  nu merită să dăm 8-9 euro/persoana s-o vedem. Nici s-o luăm prin pădure încât să ocolim intrarea n-am vrut așa că ne-am văzut mai departe de drum. După o mică zonă de forestier/piatră cubică, intrăm pe traseu asfaltat si începe lupta cu vântul. Dacă nu-i din lateral cât să mă dea jos de pe bicicleta, atunci sigur bate cu putere din față.

Ceva se întâmplă cu corpul meu. Mă simt cam rău si mă dor toate. O fi din cauza oboselii? Am descoperit motivul când mă chinuiam pe un urcus împotriva vantului, am bombănit puțin că nu era cazul…, dar ce sa-i fac; merg mai departe cum pot. Parcă nu-mi ajungea durerea de cap pe care mi-o provoacă orice cască când o pun pe cap, oricât de largă e. Noroc cu ochelarii cu lentile galbene care fac ziua să pară mai frumoasă :)). Ei, nu, să nu vorbesc prostii. Traseul mi-a plăcut foarte mult si sunt multe zone pustii si cu farmec, cu toate că nu am fost în formă.

Urcăm, coborâm, ne luptăm cu vântul, mai trecem pe lângă un pâlc de case sau câte un castel trasformat în hotel, traversăm un lac/lagună si ajungem iar la mare, într-o mică stațiune – Glowe, und începe preocuparea, momentan în gând, de a găsi soluții pentru întoarcerea la masină.

Continuăm drumul pe o mică fâsie de pământ, pe o pistă de bicicletă tare plăcută printr-o pădure de pini, cu intenția de a ajunge la Cap Arkona și de acolo să găsim mijloace de transport în comun pentru întoarcere. Începem să ne cam grăbim, iar eu nu sunt deloc în forma. La primul popas mă decid să mai rămân si-i rog pe băieți să o ia înainte. Ne întâlnim noi cumva pe drum. Rămâne să se intereseze ei în primul sat de posibilități de autobuz/tren.

Mai lenevesc pe iarbă în încercarea de a-mi aduna forțele. Aș vrea să ajung si eu la Arkona, dar mai mult îmi doresc să biciclesc linistită, să mă opresc când am chef, să fac poze, să privesc. Mă oboseste stresul de a ajunge undeva, acum, rapid, fără să savurez locurile prin care trec. Așa că putin mers de capul meu sigur nu-mi strică. Mai pierd un sfert de oră tolănită, urmărind gâzele și florile. Pornesc până la urmă, fără grabă. Parcă încep să mă simt mai bine și să pedalez mai cu spor. În stânga mea se tot fac poteci care duc spre apă si tare sunt tentată să mă abat de la drum. Of, hai să nu exagerez că apoi mă pierd prea tare de restul lumii.

Harta a rămas la ei, dar sunt suficiente semne încât n-ai șanse să te pierzi. Cred că m-ar tenta o tură mai lungă singură. Mai trec printr-o zonă liniștită, cu câteva case si apoi ajung la malul mării. Pedalez mai tare de când sunt singură, dar mă și opresc mai des. Parcă nici vântul nu mă mai deranjează așa rău.

În drum spre Arkona mă opresc la niște construcții megalititce – dolmene. Aici e un “dolmen extins”, cu două camere pentru înmormântări, amplasate pe la mijlocul structurii care se întinde pe o lungime de 34 m.

Nu trece mult timp si iar mă opresc, atrasă de un trifoi rosu, foarte zdravăn și cu o culoare mai țipătoare fața de cea cu care m-am obișnit, care-i mai mult un roz-mov. O fi și asta comestibilă? Nu îndrăznesc să încerc. Le zâmbesc câteva minute și le pozez.

Ajung la intrarea unui sat turistic simpatic – Putgarten, aflat la 2 km de Kap Arkona, unde mă voi întâlni cu Ștefan. Nu-mi dau seama dacă aceste case au fost construite în scop turistic sau era o zonă locuită si a devenit ulterior vizitată. Cert este ca nu-i așa multă lume azi, iar casele sunt foarte drăgute. Multe sunt transformate în restaurante cu terase amenajate în grădini frumoase.

Nu ies bine din sat că se întunecă dintr-o dată. Tocmai ce să pregăteam să pozez farul din zare, asa frumos luminat. Se adună norii într-o clipă și mă urmărește furtuna până ajung la locul de întâlnire si începe elibererarea – grindină, vânt, ploaie. Dar uite și partea bună a vântului – norii sunt duși mai departe cu mare rapiditate și ploaia se oprește curând. Mâncăm, bem o cafea și ne întoarcem în Putgarten să luăm autobuzul către prima gara. Dar surpriză, autobuze cu remorcă pentru biciclete nu mai sunt la ora asta, iar în busul normal, chiar daca e gol si am fi avut loc, nu ne-au lasat cu ele. Ar fi făcut excepție pentru o singură persoana, dar nu chiar pentru trei. Călin are de prins trenul din Stralsund și-i propunem să plece el cu busul. Alege până la urmă să rămână cu noi, la continuat aventura. A zis el că face cale-ntoarsă de câteva ori până acum, enervat de portbagajul care-i atingea mereu roata din spate și de vânt, dar dacă tot a ajuns până aici…ce mai contează. Merge până la capăt.

Când crezi că gata, ai terminat cu efortul… si se întâmplă să afli că mai ai de pedalat 25 km, ai senzața că trebuie să faci înconjurul lumii. No, asta e. Hai la drum, în forța!

 

*la cerșit :))

Mă simt mult mai bine decât la prânz și în sfârsit pot merge mai cu spor. Mă țin după ei binișor si pedalăm fără oprire pe acelasi traseu ca la dus până la Glowe, unde facem un popas de Cola. Călin oricum nu mai are șanse să prindă trenul. O să-și demonteze bicicleta și-l vom lua cu noi cu mașina.

De la Glowe alegem să mergem direct pe șosea până la gara din Sagard, că pare mai rapid.  Pe coborâri e haos cu bicicleta asta, mai ales daca bate vântul. Roata din spate are un joc foarte mare si cu greu reusesc să mențin o linie. Tremură foarte tare, iar din spate zici că urmează imediat să se împrăștie.  Îl aud pe Călin cum urla la mine “aruncă-ți bicicleta la primul tomberon” :)). Sărăcuța, pe atâtea drumuri m-a purtat…

Stefan e atent pe unde s-o luăm spre gară, iar noi îi urmăm indicațiile.

Ieeei, am ajuuuns la Sagard. Casă de bilete nu găsim. Cumpărăm din tren, de la controlor. Mergem până la capătul liniei, apoi schimbăm către Stralsund, privind apusul de la geam.

 

Urmează dezmembrarea bicicletei, îndesarea ei în mașina si un drum de noapte, obosiți până la Berlin. Stergătoarele tocmai ce s-au stricat, dar am avut noroc si ne-a ocolit ploaia până acasă.

Traseul de sâmbătă:

Traseul de duminică: