Duminică, 16 noiembrie 2014: run, vote, run.

Ultimele două weekenduri le-am petrecut în Berlin, fără să facem ceva deosebit. Diminețile de sâmbătă sunt dedicate pieței, de unde ne mai aprovizionăm cu legume si fructe cu gust. Si viermisori câteodată :). În rest, o plimbare cu bicicleta, o cafea si mai rezolvăm una alta. Iar duminicile le-am cam cedat alergatului.

Ziua votului am început-o cu o alergare micuță în Treptow Park si Plänterwald, o pădure foarte aproape de casă, dar în care eu n-am mai fost la alergat până acum. O revigorare perfectă de dimineață de toamnă. Apoi au urmat ore bune de stat la coadă pentru a putea vota si de socializare maximă. De data asta ne-am pregătit toți cu ce-am putut pentru orele de asteptare: vin fiert la termos, ceai, covrigi, eugenii si altele d’ale gurii. Asa că n-a fost deloc un chin. Ba chiar ne-am distrat si ne-am strâns mulți cunoscuți.

Însă ne-am anchilozat puțin stând atât de mult în picioare, fără sa ne miscăm. Se mai cere o alergare de seară, mai ales că vrem să ne corupem prietenii care n-au mai iesit de mult. Ne întâlnim cu vecinii în Volkspark Friedrichshain si finalizăm în miscare weekendul.

Duminică, 23 noiembrie 2014: cu prietenii pe lângă Müggelsee.

Duminica asta am fost la o alergare mai lunguță, puțin mai departe de casă. Din păcate nu am reusit să iesim din bârlog prea devreme. Sâmbătă seara ne-am apucat de “tunat” bicicleta mea cu piese de la bicicleta accidentată a lui Stefan. Si cum nu ne pricepem, la 2 noaptea încă ne chinuiam cu reglajele. La alergare ne-a însoțit si Mihai care se bucură că în sfârsit a început să mai facă miscare după săptămâni bune de recuperare după o fractură. Ceilalți, adică Sybille, Raluca si Mihai, au mers la o mică drumeție prin pădure.

Surprinzător, vremea a fost super. Lumină pica foarte fain când alergam pe malul răului Dahme, iar la final de zi, adica pe la 4 si ceva, pădurea parcă luase foc. Îmi pare rău că n-am prins apusul undeva pe vârf. Si nici poze n-am apucat să fac, căci de data asta nu am făcut pauze.

Am reusit să strângem de un semimaraton si am alergat chiar tăricel (pentru mine) fără să am senzația că dau tot ce pot. Ne-am simțit toți trei în formă si sunt foarte bucuroasă când realizez că încep să alerg mai repede si mai mult cu o mai mare usurință față de acum câteva luni. Prind încredere si vreau din ce în ce mai mult.

Dar tot sunt îngrozită de maratonul de peste o săptămână la care m-am înscris. 13 ture de lac, pe asfalt, în aer de Bucuresti…. Îmi sună îngrozitor. De ce am făcut-o oare? Cred că sunt curioasă dacă o să rezist psihic la asa ceva si dacă o să-mi reziste tălpile la alergarea pe asfalt.

Alergarea cu recorduri pesonale: