Perioada: 08 – 11 noiembrie 2014.
Echipa: Stefan, Sara, Monica.
Destinația: Italia, Valtellina (Sondrio, Tirano, Bormio), maraton montan si recuperare.

Highlights: Grumello Vino, Sassella, pizzocheri, bresaola (o da, bresaola!), pastaaaa. But it’s not all about food and wine :). Alergare printr-o vale frumoasă, prin crame, prin curțile interioare ale căsuțelor pitoresti cocoțate pe deal, pe strădute înguste pline de vegetație, printre meri si culturi de viță de vie, înconjurat de munți si verdeață cu pete rosii si galbene de toamnă aruncate ici-colo, voluntari mândri de locurile si tradițiile lor, care-au prins curaj si au venit în număr mai mare de data asta să-i încurajeze pe participanți. Si iar alergare! Recorduri personale si pentru mine si pentru Stefan, bălăceală în ape termale într-o groapă pitită în pădure, la marginea râului. Si da, alergare prin locurile astea! Sau am menționat deja? Si crampe si dureri si tras de noi, dar toate primite cu bucurie. Un alt maraton cu suflet :).

Am fost la prima ediție a maratonului “Valtellina Wine Trail” (povestea aici), am reusit să ajungem si la a doua, iar acum abia o astept pe următoarea. Vorba lui Marco, e o cursă de PR (personal record), o cursă dedicată celor ca noi si mai puțin elitelor, cu toate că au participat si atleți de top, printre care si Simona Staicu si Elisa Desco. Nu e o cursă tehnică, cu toate că are cam 2000m diferentă de nivel pozitivă. Imediat ce s-a afisat data, am trecut-o în calendar si am fost rapizi cu înscrierea. Ne-am luat din timp bilete ieftine de avion până la Milano căci nu mai vrem să trecem prin chinul de anul trecut cu mii de km condusi pentru un weekend.

Sâmbătă dimineață, după o oră-două de dormit ne îndreptăm somnorosi către aeroport. E grevă la S-Bahn si suntem puțini stresați cu drumul, dar dacă nu circulă cum trebuie luăm un taxi si asta e. N-a fost cazul. Am reusit să trecem si cu bagajele de mână pe care le-am îndesat destul de tare. Suntem trei – eu, Stefan si Sara, o colegă de birou de-a lui Stefan, din Suedia, pe care am corupt-o să vină si să participe la primul ei semimaraton. Avem toti emoții cât casa. Încep să cred că oricâte curse voi avea în spate, tot o să am gol în stomac înainte. Privelistea din avion e “uau”. N-am mai prins până acum asa senin la un zbor peste Alpi.

 

 

 

Ajunsi pe Malpensa, mergem să ne culegem masina închiriată, dar nu e la locul ei. Au gresit terminalul. Luăm busul către celălalalt terminal si într-un final suntem fericiții posesori, pentru 3 zile, a unui simpatic Fiat Panda. Road trip cu muzică italiană! Stefan a pregătit special un CD cu muzica de-a lor din anii ’70-’80, spre disperarea inițială a Sarei, care si-a uitat muzica tehno acasă. Dacă la început a strâmbat din nas, spre final fredona deja melodiile si se chinuia să învețe cuvintele. Cum ne pică ochii în gură, tragem pe dreapta într-o benzinărie pentru cafea si mic dejun. În Sondrio, unde urmează să ne cazăm, ajungem pe la unu, la prânz. Încă nu stim cum se numeste hotelul unde avem rezervare, iar Marco e mult prea prins cu treburi organizatorice. Nici nu vreau să-l stresez. Îmi imaginez că e nebunie să ai grijă de un asemenea eveniment. În asteptarea informațiilor ne plimbăm puțin prin centru si dăm o fugă cu masina până la castelul Grumello. Nu e mult pe jos până acolo, dar nu vrem să ne chinuim. Si asa abia ne târâm. Suntem toți trei foarte obosiți si abia asteptăm să tragem un pui de somn. Dar mă bucur că am putut profita puțin de singura zi cu soare din această mini-vacanță.

 

Emoții, emoții! Pe aici o să trecem mâine si o să fim deja după 30 de km alergați. Oare cum o să ne simțim? Anul trecut pe aici mă chinuiam să-mi poziționez pungile cu gheață la genunchi că să-i mai pot flexa cât de cât.

 

Ne mai plimbăm, pozăm si primim mesajul cu locul de cazare. Cum gândul nostru e încă la somn, o zbughim înapoi spre Sondrio, luăm camerele în primire si ne trântim în pat. Doamne ce bun e somnul de prânz!

Ne revenim puțin si mergem în piața mare, unde va fi si linia de finish, sa ne ridicăm numărul si cip-ul pentru concurs. Ups, n-avem certificat medical, dar se rezolvă si asta. Dăm declaratie pe propria răspundere. Ok, numere avem, picioare avem, trebuie doar ca mâine să alergăm.

Dar să si mâncăm înainte. Nimerim un restaurant drăguț si suntem condusi undeva la subsol. Dacă vine războiul suntem în totală siguranță aici. Si vom putea sta linistiți până se termină vinul. Ospătarul pare foarte mirat că am venit de atât de departe pentru cursa de mâine si simte nevoie să vorbească într-una cu noi. Cred că vrea să-si exerseze engleza.Vreau să mă mut în Italia acum. Munți superbi, limbă frumoasă, oameni faini (cel puțin cei cunoscuți), vinuri bune si mâncare delicioasă! Ce-mi mai trebuie? Alegerea cinei a fost cu noroc: paste cu un sos de vin Sasselo. Să te lingi pe bot! :)Sara se duce în cameră. Noi mai avem chef de o ciocolată caldă si intrăm într-un bar din piața centrală. Părem cam bătrâni pentru locul acesta. E plin de adolescenți aranjați si pusi pe distracție. Admirăm frezele ingenioase ale băieților cool si fetele frumusele si dichisite, dăm pe gât ciocolata groasă si plecăm să mutăm masina într-un garaj demn de întâmplări specifice filmelor de groază. O plimbare plăcută înainte de culcare.

Ne băgăm si noi în pat înainte de miezul nopții, după ce pregătim cât de cât cele trebuincioase pentru mâine si vine mult asteptatul somn profund. Mâine dimineață ne întâlnim la gară cu ceilalți alergători si mergem cu trenul până la punctul de start, în Tirano.

Dimineața mă asteaptă cu vesnicele emoții si nu prea pot să mănânc. Cafeaua si țigara sunt însă de bază. Mă bucur că pastila de aseară îsi face efectul asteptat si pornim pe jos spre gară. Pică bine plimbarea pentru încălzire.

Plecarea pentru semimaraton e din Chiuro, asa că Sara coboară mai repede.

La start s-au strâns mult mai multe persoane față de anul trecut. Si din ce am înteles cererea a fost dublă, însă ar fi devenit ineficientă organizarea cu prea mulți participanți. Ne întâlnim cu Marco si ne povesteste puțin prin ce emoții legate de organizare a trecut în dimineața asta. Acum par să se fi asezat lucrurile si e zâmbăreț.

Foto credit: “Scott Valtellina Wine Trail” (?)

Ups, nasol moment. Pastila de aseară are un efect dublu față de cel dorit si tare mi-e că o să am o preocupare de bază în timpul cursei, aceea de a căuta cu disperare o toaletă :(. Stomacul nu-i ok. No, ce să-i mai fac acum?  Încălzirea pică pentru mine. Se duce doar Stefan la o alergare usoară, iar eu rămân cu țigara mea nenorocită. N-am deloc stare. Mă retrag într-un colț, dar nimeresc prea aproape de cei de la echipa de salvare. Se întorc toți către mine si unul din ei imi strigă “tu sei il mio idolo”. O, nu! îmi vine să intru în pământ de jenă, dar aleg să râd si să mă întorc să nu mă mai vadă cum îmi nenorocesc plămânii înainte de cursă.

Începe numărătoarea. Se dă startul si toată lumea pleacă în forță. Pe Stefan îl pierd din vizor în mai puțin de un km, chiar dacă alerg si eu destul de repede, cu o viteză care mi-ar fi potrivită la o cursă mult mai scurtă.

 

Sper să nu mi-o iau si să rămân fără combustibil prea repede. Se apropie primul urcus mai dur din cursă. Recunosc locurile de anul trecut. Marco ne încurajează de pe margine.

“Enjoy the race! I will for sure!”

Încerc să uit de problema cu stomacul si vreau să nu mă lenevesc cursa asta, ultima din an. Plouă mărunt, dar e cald. Pe urcare încerc să alerg încetisor până mă blochez în aglomerație si nu mai am ce face. Nu ai cum să depasesti pe aici. Mai bine. Îmi trag puțin sufletul si admir peisajul.

Ajung repede la primul punct de alimentare si mă simt din ce în ce mai bine. Sunt toată un zâmbet. Aleg ceai cald, desi nu mi-e frig, dar mă gândesc să nu pun corpul să consume energie în plus. Ce bine că am ales pantalonii scurți! M-as fi copt în ceilalți. Încerc să nu pierd mult timp. Dau repede pe gât ceaiul si o iau din loc. Trag de mine. Încerc să mă țin de o tipă care zboară pe coborâri. O prind pe urcări si iar se depărtează pe coborâri, până dăm de una lungă si nu mai reusesc s-o ajung. Asta e, data viitoare mai mult altrenament :). Oricum nu mă împiedică să mă bucur la maxim de alergare, de priveliste si de mintea care începe să se golească. În mai toate alergările mele începutul e ceva mai dificil, până mă încâlzesc si dispar încetul cu încetul răhățisurile care mă macină, se reorganizează treburile pe acolo prin creieras si pot simți mai bine bucuria alergatului si a efortului.

Parcă sunt mai mulți voluntari pe traseu si ceva mai curajosi. Pe una dintre familiile cu copii care au venit la încurajat am văzut-o în două locuri. Prima dată un singur copil stătea mai retras, fără să ridice mâna să dea palma cu concurenții, dar a doua oară n-a mai scapat. Am stat până i-a trecut jena, a zâmbit si am bătut palma. Simpatici foc.

Vine momentul – prima dată când simt că mi se blochează gambele. Doaaare. Să fie crampe? Par cimentate picioarele, simt înțepături si sunt greu de controlat. Să mă opresc? Nuuuu. Si cred că nici la jumătatea traseului n-am ajuns încă. Dacă mă opresc si asa nu stiu ce as putea să fac. Mi-e total necunoscută problema. Insist si cumva mă bucur de durere. Înseamnă că am forțat si asta îmi doream. Astept un deal si poate se mai linistesc. În curând parcă încep să-si revină. Oricum nu accept să fie ceva care să mă facă să mă opresc. Pe coborâri încerc să am grijă să nu alunec pe noroi si pietrele ude. Ajung si la intersecția cu cei de la semimaraton si par să mă fi încadrat în timpul limită de aici. Habar nu am cât am făcut până aici si nici nu mă interesează. Cert esti că am ajuns mult mai repede fată de anul trecut. Cel puțin asa am senzația.

*moment Kodak…eu d’acia nu mai pot

Nu stiu cât e ceasul si nu prea stiu cât am alergat deja, în cât timp, dar simt că cedez. Mă întreb dacă ar fi bine să mă forțez să elimin ce mai am prin stomac. Nu e tocmai plăcută greața asta. Dacă tot m-am oprit, mă uit cât am alergat. 28 km. Aha, deci nu mai e asa mult. La cât am făcut până aici nu m-am uitat prea bine si mi-a ramas în minte o ora în plus. Buun, deci pentru idealul de 6h nu mai am sanse, dar să trag tare să scot sub timpul de anul trecut. Pare fezabil. Toate astea s-au petrecut în câteva secunde. Îmi revin si alerg. Încep iar să depăsesc. Mulți încep să scadă viteza, iar eu simt că acumulez din ce în ce mai multă energie.

Foto credit: “Scott Valtellina Wine Trail” (?)

Ajung la Grumello, unde am fost si în ziua precedentă la plimbare. Mă opresc la punctul de alimentare si aleg un păhărel de vin de data asta. Foarte, foarte bun. Cică sunt prima fată care-l gustă. De aici nu mai e mult si urmeaza o coborâre lungă si lină. Pefect. Viteza la maxim si n-ar trebui să fac mai mult de o oră. Fortez că nu mai contează, nu am ce pierde si nu am pentru ce să mai economisesc energie. Simt un usor gust de sânge si râd. Înseamnă că dau tot ce pot momentan. Mă bucur că nu ne-a bătut soarele în cap. Ploaia maruntă a fost numa’ bună. Mai greu puțin la coborârile pe piatră cubică si prin noroi, dar a mers. De ceva vreme alerg singură. Din când în când mă mai apropii de câte un concurent, îl depasesc si iar singură. Treaba asta mă ajută mult. Nu prea mi place să am pe cineva în față. Devine parcă mai greu. Si când ies la alergat cu Stefan, dacă o ia înainte simt dintr-o dată cum respir mai greu. E ceva psihic si încă nu am reusit să scap de asta, cu toate că am încercat. Mi-e greu să ințeleg tendința unora de a căuta “iepuri”.

Foto credit: “Scott Valtellina Wine Trail”, Giacomo Meneghello

Traseul trece prin multe locuri frumoase, chiar dacă nu ajungi în vârf de munte, iar culorile de toamnă aduc un mare plus. Poza de mai jos îmi place foarte mult, chiar dacă fotograful a cam umblat la nuanțe. Locul parcă-i scos dintr-un basm.

Foto credit: “Scott Valtellina Wine Trail”, Giacomo Meneghello
Foto credit: “Scott Valtellina Wine Trail”, Giacomo Meneghello
Foto credit: “Scott Valtellina Wine Trail”, Giacomo Meneghello

Surpriză! Au schimbat traseul si avem parte la final de urcus. Heeei, nu mă asteptam la asta, nu mi-am păstrat forțe pentru urcus. Să fi gresit traseul? Nu, n-aveam cum… doar m-au directionat voluntarii. Încerc să păstrez un ritm alert. Bine, uitându-mă ulterior pe rută, ritmul alert simțit de mine spre finalul maratonului nu era chiar asa bun. Traseul totusi mi se pare îmbunătățit, eliminând mai multe zone de asfalt care nu-mi plac si înlocuindu-le cu poteci.

Am trecut de indicatorul de “2 km până la finish”. Stefan a ajuns cu siguranță, mă gândesc. Scot mobilul si văd mesaj de la el. Îi răspund că mai am un km si ceva si continui cu mare bucurie alergarea. E euforia de final. Si momentul când am trecut linia de sosire! Mă învăluie una dintre cele mai plăcute senzații. Stefan mă asteaptă si mă felicită. Ce???? sub 6h? Nu, nu cred asta! Am scos un timp mai bun decât as fi visat. Ce eliberare, ce extraz… Îmi primesc medalia si sar în sus de bucurie.

Sunt încă în extaz, dar mă încearcă niste dureri cumplite de muschi. N-am mai pătit asa ceva. Parcă toate durerile pe care am încercat să nu le bag în seamă în timpul maratonul s-ar fi năpustit acum asupra mea. Încerc să mă mai misc puțin si în scurt timp îmi revin. Sunt însă plină de energie în continuare. Nu vreau să mă opresc din alergat. Mai vreau! vreau să nu mă părăsească sentimentele din timpul alergării si bucuria. Când o să mai avansez cu antrenamentul, clar vreau sa particip la un ultramaraton. Simt că mi s-ar potrivi mai bine. Sara a terminat si ea bine semimaratonul si i-a plăcut experiența. E deja dusată si parfumată si ne astepta. Stefan a scos un timp neasteptat de bun. Suntem 3 finisheri fericiti si înfometați. Asa că amânăm dusul, spre mirarea Sarei, si mergem la pasta party.

Stăm si la premiere încercând să înțelegem frânturi din italiană si aplaudăm cu spor. Urmează puțină relaxare în cameră, un dus din care nu mai vreau să ies si apoi mergem la cină, să mai încercăm din bunătățile zonei.

 

Luni, după micul dejun plecam spre Bormio, la invitatia lui Marco. Ceva ciudat se întâmplă. Corpul nu prea pare să sufere, asa cum eram obisnuită după un maraton. Exceptând ceva oboseală în muschi, asemănătoare cu cea de după o tura mai lunguța de antrenament, n-am nimic. Cum e posibil? Si am un mare chef de alergat. Cred că încă dansează endorfinele.

Sara consideră că am cârstigat o zi. Se astepta ca cel puțin unul dintre noi să fie invalid azi, dar uite că ne simțim toti ok. Îsi luase de acasă si jocuri în cazul în care va fi nevoită să stea în pat toată ziua.

Vremea nu e atrgătoare, dar e decentă față de prognoze. Oricum nu e de mers pe munte în adidasi. Ce rămâne de făcut în cazul ăsta? Relaxare si refacere la un Spa.

Ajunsi în Bormio, nimerim un restaurant cu mancare bună. Dar ce vorbesc…în zona asta am mancat bine peste tot. Din păcate însă, băile termale cu un preț mai decent din centru sunt închise. Vom merge la băi de fițe si cu istorie – Bagni Vecchi, situate în Parcul Național Stelvio. Foarte tare locul, cocoțat în munți, situat la începutul pasului celebru Stelvio. Dar meritam, nu?

Ne-am bălăcit ore întregi, am stat în apă termală afară, la hidromasaj, cu privirile spre munți si am prins si un program special la saună. Îmi pare rău că nu am făcut poze, că arăta foarte interesant în interior. Am finalizat tratamentul cu o tură prin două tuneluri săpate în munte, unul cu un bazin cu apă termală si celălalt pentru câteva minute de relaxare într-un spațiu cu umiditate maximă si un bazin cu apă rece, de izvor în care am intrat toți la final. Apa gheața – sa fie primită! Pentru senzața de după ce te bagi cu totul în ea merită să suporți câteva secunde de durere.

Mai multe detalii despre Bagni Vecchi Spa se pot gasi aici.

Seara ne vedem cu Marco si Bruno la un SnackBar, lângă stația principală de autobuz. Intrăm rapid în atmosfera de “suntem de-ai casei” si ciocnim un păhărel de proseco. Se prezintă cursa de duminică la TV si mă întreb dacă as putea să mai scad o oră din timpul final până la anul. Marco îmi zice că da, mai ales dacă mă antrenează el. Ar fi mult prea tare, dar ar presupune să ne mutăm în Italia :). Seara deschidem una din sticlele de vin primite si în final cădem toți într-un somn adânc.

 

Marți nu suntem foarte matinali, dar nici lenesi. Strângem repede bagajele si mai profităm de cele câteva ore avute la dispoziție până la momentul plecării spre aeroport.

 

 

Micul dejun îl luăm la restaurantul încercat deja (mai degraba cafenea) si ne plimbam prin centru orasului Bormio, care-i foarte drăguț, chiar si pe ploaie. În mod normal are în jur de 4000-5000 de locutori permanenți, cam cât Sinaia, dar în sezon se strâng cică în jur de 35000, fiind foarte multe case de vacanță. Si încă se construieste în zonă. Reusim să luăm si un cadou pentru gazde. Am fi vrut să ne întâlnim la prânz cu Bruno, dar nu mai avem timp pentru toate. Vom merge doar la o “groapa” cu apă termală, de data asta varianta în natură, gratuită. Măcar s-o vedem. Avem schița desenată si o găsim fără bătăi de cap. Când parcăm masina, nu e nimeni cu chef de baie. Plouă încet si e cam frig. Propun totusi să ne luăm costumele de baie cu noi si pornim pe o potecă prin pădure, acoperită cu un covoras moale din ace de pin.

 

 

Am ajuns într-un colțisor al raiului? Ne schimbăm fără să stăm pe gânduri si întrăm în micul bazin. Câtiva italieni sunt deja aici, la relaxare. Iese si soarele puțin. Suntem în Alpi, avem la câtiva metri de noi un bazin cu apă caldă, care se scurge din stâncă, imediat lângă e râul cu apă rece, în jur e o nebunie de culori (zadele galbele fac tot jocul), iar în față se ivesc niste vârfuri înzăpezite (Cima Piazzi). Ce-am făcut să merităm asta? A fost un mic moment magic. Mă trec fiori de bine.

Bucurie, relaxare, dar cam trebuie s-o luăm din loc. Mi-e greu să mă despart de locurile astea.

 

Mai avem în gând ca pe drum spre aeroport să ne oprim la un Decathlon din drum si la un supermarket din care să luăm măcar niste bresaola pentru acasă. Într-o viteză maximă reusim să facem ceva shopping. Suntem nevoiți oricum să achităm un bagaj de cală, căci nu vrem să aruncăm produsele primite de la maraton. Cu toate că am plecat din timp ne-am stresat puțin cu ajunsul la timp la aeroport. Am prins ceva accidente pe drum, traduse în blocaje si aglomerație mare pe lângă Milano. Oare pierdem avionul? Ajungem în cele din urmă la timp, dar mai durează până găsim parcarea pentru masina închiriată, apoi durează făcutul bagajului, încă o mică învârteala cu drop-off-ul, dar totul ok în final. Sara o ia înainte. Nu se simte confortabil cu stilul nostru mai neplanificat si “pe ultima sută”. Am chinuit-o destul zilele astea cu lipsa unei agende bătute în cuie.

Marti noapte suntem acasă, dar cu gândul încă în Italia si cu noi planuri de antrenament.

Mărturie Ștefan:
O să detaliez doar cum am perceput eu cursa; legat de restul excursiei a scris Monica în mare cam tot ce a fost. Toată pregătirea din Berlin legată de cursele din toamna asta (MPC și Valtellina) a constat mai mult sau mai puțin în a acumula distanțe și a face urcări. Pe coborâri nu m-am axat foarte mult, și s-a cam văzut la MPC. La Valtellina însă știind că relieful e mai puțin abrupt, speram să mă descurc mai bine. Și așa a și fost. Vremea a fost excelentă pentru așa ceva: nici cald, nici frig, nici soare nici ploaie. Am prins puține momente de înghesuială, pe la pasajele înguste dintre vii. Burta nu mi-a dat de furcă, am băut și mâncat cât mi-a trebuit, nu m-am simțit niciun moment fără vlagă cât să ajung să mă întreb ce naiba caut aici.

Ca timp, bineînțeles că e loc de mai bine, dar nu mă așteptam nici în cele mai optimiste vise să scot 1h sub timpul de anul trecut. Anume să cobor sub 5h jumate, mai precis 5h 28m 14s. Față de anul trecut, când toate coborârile au fost un chin datorită genunchiului în pioneze, anul ăsta am zburat pe ele, aveam pace-ul constant între 5 și 6 min pe km (nu pare mult, dar pt mine e).

Față de alte maratoane (gen MPC) nu am zăbovit foarte mult la punctele de alimentare, nu am băut mai mult decât mi-a trebuit, nu am forțat urcările abrupte.

Am fost uimit să văd că am ajuns neașteptat de repede în unele locuri în care anul trecut am ajuns foarte obosit și târziu. Sau că pur și simplu pot coborî într-un ritm alert și sustenabil, constant. Mi-am numărat de câteva ori cadența, și se încadra aproape perfect în 180 pași pe minut (număram de câte ori ating cu dreptul solul în 20 de secunde, apoi înmulțeam cu 6).

Cum ziceam la început, scopul meu era să scot sub 6h, idealul fiind în jur de 5h 30.

Mi-a fost puțină teamă c-am pornit prea repede în primii 10km; am fost apoi mai atent la ritm raportat la teren încât să pot alerga bine toată distanța, și-am constatat că nu a trebuit să scad ritmul, era chiar sustenabil!

În timpul cursei mi-am fixat ceva timpi intermediari, de genul să am 2h30 la jumatea cursei, ca apoi să am 3h disponibile pentru a doua jumătate, pe care în mod normal o parcurgi mai încet; chiar daca în cazul de față, terenul se presupunea mai ușor în ultima parte. Am fost uimit c-am ajuns la punctul de alimentare de după jumate (km 22.5 parcă) la 2h34; atunci mi-am dat seama că să scot 5h jumate nu e chiar așa de imposibil. Mai ales că trecusem de urcușul nasol (de fapt e o rușine sa-i zic nasol, față de urcușurile de la MPC) de-l știam de data trecută. Au urmat niște coborâri lunguțe și foarte faine, pe care am alergat repejor. Ce e special la profil e că sunt multe ruperi de ritm, pe lângă cele 2 dealuri mai mari de se observă pe profilul cursei, mai sunt multe secțiuni micuțe de urcare; deci nu ajungi să cobori mult timp încontinuu (cum e la MPC).

Aproape de final, pe la castelul Grumello, mă tot așteptam că gata, tre’ să urmeze cei 5-6 km de coborâre continuă până la finish. Dar de unde; Marco ne-a pregătit ceva surprize. Am mai avut o urcare medie pe la intrarea în Sondrio, apoi, surpriză și mai mare, dă-i și urcă un ditai dealul, chiar în ultimii 3 km. Abia ultimul kilometru a fost într-adevăr de coborâre continuă, și cam abruptă. Lucru binevenit pentru mine, i-am depășit pe toți cei 4-5 concurenți alături de care alergasem ultima perioadă și care mă depășeau mereu pe urcare.

Pentru la anul vreau un timp sub 5h, să alerg mai tare pe plat, și să alerg toate porțiunile de urcare care nu sunt exagerat de abrupte.

Am zis!

Cursă Stefan:
http://www.strava.com/activities/217398001/embed/cf1e94f49a03d9c4443aabc70ac8d24bd1c88682
Cursa Monica:
http://www.strava.com/activities/217314047/embed/d7e9d0ba548289914365d7636172070eb6275182

Detalii maraton:
www.valtellinawinetrail.com
www.facebook.com/valtellinawinetrail