Relaxare în Apuseni – 24.06 – 27.06.2013
Echipa: Ștefan, Monica, Moni, Oana, Laura, Andrei, Cris, Oana, Bejan.

Nu stiu ce-a fost în mintea noastră să planificăm concediul la munte cu maratonul la început… ar fi trebuit să-mi aduc aminte cum a fost Stefan dupa primul lui maraton si s-o gândesc mai bine.

Ceva ceva tot am reusit să facem. Aici mă refer la mine si Stefan, căci ceilalți s-au încumetat la o tură mult mai lungă si frumoasă. După ce ne-au cules prietenii de la Muntele Băisorii am mutat tabăra de bază pe lângă Cetăţile Ponorului. Foarte frumos, n-am ce zice, dar orice miscare pentru mine e un mic chin. Noroc cu ploaia că am avut pe cine să dau vina să rămân mai mult prin apropierea corturilor…

Ziua 1 (“ziua de după…”)

După experiența minunată a maratonului am avut noroc si am prins o cameră liberă la Pesiunea Skiland din Băisoara – locul unde au fost si startul, premierea si petrecerea. Asa că după chinul cu drumul din Berlin, dormitul în masina si lupta de la maraton, am avut parte de conditiții împărătesti: un dus luuuung cu apă fierbinte si un pat mare, curat, perfect să te cufunzi în cel mai dulce somn.

Dimineața târziu, după o cafeluță, câteva încurajări, aplauze si multe zâmbete pentru crosul voluntarilor, am pornit către Padiș.

Acum înteleg perfect filmuletul acesta: “The day after the Marathon”. Am avut parte de noi provocări, printre care si “banalul” mers la baie…

Am reusit în drumul nostru să lăsăm câtiva săteni fără rezerve de tutun, cumpărând ultimele două pachete din singurul chiosc existent în zonă. “Ne cerem scuze, dar vă facem un bine”. Viața-i mai bună fără…ce n-as da să-mi intre si mie în cap asta mai repede si să scap de nenorocirile astea urât mirositoare.

N-am fost prea inspirați cu drumul de masina ales: Băișoara – Măguri Răcătău – bucată mică asfaltată mișto (DN1R) – Poiana Horea – Padiș. Probabil într-un viitor va fi ok pe aici, dar momentan nu merita încercat.

Frumos drumul, liber, bun pentru masaj si admirat privelistea, dar in mare parte neasfaltat, plin de gropi.

Pe la prânz ajungem lânga cabana Padis si ne oprim la o ciorbița. Andrei, Bejan si Moni se chinuie să strecoare niste tuică folosind servetul de la pâine. Se pare că merge. Voie bună.

Ajungem si în zona de campare “la grajduri” sau Glăvoi. Ne montăm corturile si mă pun pe îngrijit rănile din ziua precedentă. Începe să mă cuprindă o febra musculară de nedescris si strâng din dinți la fiecare miscare. Vremea nu se anunță prea bună pentru restul săptămânii, dar ne descurcăm.

Hai să nu pierdem vremea si să mergem la o tură scurtă de recunoastere, care s-a transformat într-o plimbare plăcută de vreo 4-5 ore. Mă misc ca un melc, rămân mereu în urmă, dar mă straduiesc.  În Poiana Ponor admirăm căluții si zărim niste stânci pe care ne gândeam că le vom cățăra (nu stiu cu ce picioare, dar nu cu ale mele…). Începe ploaia mai puternic, cu tunete si fulgere si căutam un loc de adăpost. După ce s-a mai potolit am continuăm drumul prin pădure, către Lumea Pierdută. Ce denumire sugestivă… suntem doar noi si parcă am fi în junglă. Verdele crud de iunie e si mai puternic pe ploaie.

Am gasit agriseeee! Ma contrazic nu mai stiu cu cine legat de cum se numesc acele bobițe si cred în continuare că le-am nimerit. Doar am si în curte la bunica 🙂

E foarte plăcută plimbarea si încep să mă obisnuiesc cu durerile. Se lumineaza si suntem zâmbăreți. Nu avem un traseu în minte…doar mergem si din când in când ne mai oprim, pentru o poză, o ciupercă, o floare, un aven sau pentru consultat harta.

Uite pălăriile de ploaie din copilărie!

Moni umblă după flori

Trecem pe la Avenul Gemănata si Av. Negru, fără să înaintăm prea mult pentru a vedea “hăul” căci terenul era foarte alunecos si nu prea aveai de ce să te prinzi; cred că ar utile mici balustrade aici. Ne mai învârtim puțin pe potecile din Lumea Pierdută si dăm tonul la înapoierea către bârlog.

Se lasă întunericul si frigul si începe o ploaie torențială. Înghețați si uzi până la piele fugim către corturi, unde reusim să ajungem pe la 9 seara.

Ștefan: eu eram ud fleașcă, dar refuzam să-mi pun ceva uscat; până la urmă m-a convins Monica, cu argumentul că dacă în situațiile astea minore ne încăpățânăm, ce vom face într-o expediție pe Himalaya?

Începe petrecerea în jurul focului si încercarea de a ne usca hainele si bocancii.

Si inimioara pentru Moni:

Ziua 2 – ploaie, ploaie si iar ploaie 🙂 asa ca am stat frumos în “tabăra de bază” efectiv toata ziua si toată seara. A fost o operațiune imensă, fără precedent, de uscare a hainelor si bocancilor. În realitate, a fost mai mult o afumare a lor, iar mirosul a rămas persistent si după mai multe spălări. Nu-i de glumit cu fumul ăsta.

Am mâncat, băut, povestit, împrietenit :). O zi excelentă de relaxare, cu oameni frumosi.

Cum o parte din grup urma să plece, au decis să meargă până la Cetățile Ponorului, la balcoane, chiar daca vremea nu-i prea îndemna să plece pe traseu.

Cum am zis mai devreme, eu nu m-am miscat din jurul corturilor. Am lenevit în jurul focului. O vorbă, un schimbat de bandaj la glezna umflată, o bere, o gogoasă si uite asa trecu ziua. Încetul cu încetul mă învăț si cu tăiatul lemnelor, ajutată si încurajată fiind de unul dintre oamenii frumosi cunoscuți aici. Mai am muuuult până la a deveni expertă, dar fiecare antrenament conteaza :). Stefan a reusit sa suprindă una din puținele încercări reusite. De.. mi-am ales un lemn mai subțirel, nu ca el care s-a luptat cu ditamai “buturuga” :P.

Legat de grupul închegat în jurul focului: o parte veniseră cu bicicleta (Preotul – cum îi ziceau prietenii, Paul – care locuieste acum în America si Bogdan din Brasov – Moni m-a ajutat cu ultimul nume) la o întâlnire după mai mult timp în care nu se mai văzuseră. Erau prieteni din copilărie, dar drumurile lor s-au desparțit cândva, locuind acum în orase/țari diferite si s-au reîntalnit într-un loc drag din Apuseni. Restul erau “de-ai casei”: Cornel de la Glavoi care a întreținut atmosfera cântând la mătură (în loc de chitară) si fredonând refrenul de la Thunderstrike de AC/DC (doar că, după muuultă țuică urla “Sandor” în loc de “Thunder”), prietenul lui, soția lui Cornel care se străduia să aibă grijă de barbații pusi pe distracție si  Lucian, din echipa Salvamont care încerca să mă sperie că arată rău glezna mea, ca pare ceva rupt… (atunci eram convinsă că face misto de mine, acum încep să mă întreb dacă nu cumva vorbea serios după cum a evoluat). Si as vrea sa nu uit ziua de nastere a lui Cornel (2 mai); mi-ar plăcea să-i trimitem un cadou. Seara a decurs cu povesti, povețe, bătălia “țuicilor” (a cui e mai bună), râsete, amintiri între prieteni vechi si noi. Fiecare cu aventurile personale: Paul cu peripețiile de la începuturile sale din State, Preotul cu aventuri pe când a fost misionar in Africa, Cornel despre tinerețile lui cu concerte ACDC si cu un prieten neamț pe care l-a cazat pe ascuns înainte de revoluție si cu care a rămas prieten…si tot asa, până noaptea târziu.

Si din colecția “echipament adecvat de munte”, când toate celelalte sunt ude:

Ziua 3 – un mic traseu pentru mine si Stefan, unul mai lung pentru ceilalti.

Am pornit târziu si cu mers de melc obosit prin pădure, către Focul Viu, o mică pesteră ce adăposteste o rămăsiță de ghețar (al treilea ca mărime din țară). Cum cobori cele câteva trepte de lemn către mica “grotă” ascunsă în pădure, temperatura scade cu fiecare pas. Blocul de gheață este acoperit în mare parte de busteni si frunze, căzute prin fereastra din tavanul pesterii, prin care patrunde si sufientă lumină pentru a putea observa formațiunile. Am înțeles că la orele prânzului (pe care nu le-am prins) se vede cel mai frumos, datorită razelor soarelui care se răsfrâng în interior care crează o atmosferă aparte.

Focul Viu

Parcă mai avem timp de o mică plimbare asa ca ne îndreptăm către Piatra Galbenei (1243 m), un versant abrupt, din vârful caruia ar fi trebuit să avem o priveliste frumoasă către Poiana Florilor. Dar, cum am prins ceață, ne-am mulțumit cu panoul care prezenta ce ar fi fost de admirat si cu puțină echilibristică pe stânci pentru pozat floricele.

Extras de pe panoul intact găsit în punctul de belvedere, cu ce ar fi fost de admirat de aici:

“Sub Piatra Galbenei se întinde o frumoasă pădure de fag, de un verde crud vara si multicoloră toamna, în care se decupează mici poieni presărate cu adăposturile cosasilor, alcătuind împreuna Poiana Florilor. Dincolo de acestea se adânceste între culmi împădurite Valea Galbenei si afluenții săi, între care unul despică muntele de vizavi având în parte superioară o imensă “rană” rosiatică; este ravena numită Groapa Ruginoasă, săpată de torenți în pieptul Muntelui Tapu, obârsia Văii Seci, cu numeroase canioane pline de săritori si cascade.”

De aici, continuăm drumul spre stânga, pe Valea Luncsoara, către Avenul Borțig – un cilindru vertical, adânc de 54 m, care adăposteste al doilea bloc de gheață din țară ca marime (după cel de la Ghețarul Scărisoara).

Ar fi interesant de coborât într-un aven. Undeva, cândva…sper s-o facem si p’asta 🙂

Încă puțin si ajungem la Cetățile Ponorului, la”balcoane”, un loc bun pentru înfrânt frica de înalțime. Si daca n-o ai, parcă tot te apucă amețeala când te uiți în jos.

Ultimul popas îl facem la Cabana Cetățile Ponorului, unde suntem primiți cu drag si ne ospătăm regeste cu un bol imens de ciorbă gustoasă. Si ca să fie tacâmul complet, proprietarul pensiunii s-a oferit să ne ducă cu masina până în camping. Cum lenea deja se instalase, afară era întuneric, iar piciorul zicea un “nu” clar oricarei miscari, n-a durat mult până am acceptat.

Seara, am continuat petrecerea în jurul focului, ascultând aventura prietenilor care au fost in Circuitul Galbenei, într-o zi semi-ploioasă.

Ziua 4 – Plecare de dimineață spre Sinaia, a doua zi urmând să dăm o fugă si până în Vama Veche, să mâncăm niste rapane, nu de alta :).

*Cuțu de la Glăvoi; “legenda” spune că ar fi jumătate lup :); cât o fi de adevarat nu stiu, dar poziția pare corectă 🙂