Data: 17 iulie 2013.
Destinația: România, M-ții Bucegi, Brâna Aeriană.
Echipa: Monica, Andrei, Moni, Alin.

Sunt mai bine de două săptămâni de când încerc să recuperez din treburile de birou. Zi, noapte, weekend…până cedez. Îmi place munca mea, dar câteodată mai sunt de făcut si lucruri care nu prea sunt pe plac, dar sunt necesare. Si asta e, încerci sa tragi mai tare. Activităţi fizice nu am mai avut încercând să menajez glezna încă în pioneze de după maratonul din Apuseni. Câţiva prieteni sunt pe munte, Tomi Coconea depăşeşte limitele imaginaţiei mele prin lupta sa incredibilă din cursa RedBullXAlps, Torok împreună cu echipa au trecut de 7000 m, în drumul lor către Nanga Parbat, iar eu ce fac? Putrezesc la birou? Nu mai rezist şi mă bate gândul să fac o mică nebunie, să fug o zi pe munte. Mă uit la prognoză si nu prea mă lămuresc. Unii zic că va fi soare, alţii că plouă. Cu cine să mă sfătuiesc? La ora asta lumea doarme. Dau de Cezar pe net, îi cer părerea si mă ajută să iau decizia: PLEC. Aşa că marţi spre miercuri, pe la 2 noaptea, mă sui în maşină şi plec către Sinaia, ajung spre dimineaţă, mai stau puţin de vorbă cu Galea (bunicuţa mea dragă), dorm aproape 2 ore şi după un mic chin cu trezitul ajung la Cabana Babele.

Acolo mă asteaptă Moni, Andrei si Alin, urmând să coborâm pe la Brâna Aeriana. Până s-au pregătit de plecare am stat de vorba cu un bătran cu barbă albă lungă, cu aspect de călugar, care, impresionat de primirea făcută cu un “bună ziua” sănatos cu zâmbetul pe buze (cum e normal pe la munte) a găsit în mine un ascultător pentru studiile sale recente despre de o legătură între linia Vf. Omu – Sfinx – Deltă  si nişte psalmi şi altele. Era foarte entuziasmat de ceea ce povestea şi la final mi-a dat un teanc de copii xerox, să le studiez acasă. Nu prea intră în sfera mea de interes aceste lucruri, dar le-am acceptat căci nu mă lăsa inima să-i stric bucuria. Mi-a plăcut bătrânelul cu faţa luminoasă 🙂

Suntem gata. Pornim cu voie bună către releu. La o vreme mai bună nu puteam spera: senin, cu ceva ceaţa care dispărea din când în când cât să te minunezi de împrejurimi, câteva  ferestre de soare si o temperatură perfectă, nici prea cald, nici prea frig. Singurul aparent fără probleme este Andrei; în rest, o durere de coloană de după un mic accident, un genunchi distrus si o glezna care ar mai fi vrut cred să stea puţin să se mai refacă. Dar nu-i nimic, e prea frumos pe aici si aveam mare nevoie de o zi pe munte.

E un traseu nou pentru toata echipa. Ne îndreptăm către releul Coştila şi după o mică învârteală găsim întrarea. Coborâm prin Hornul lui Gelepeanu şi ne îndreptăm către Creasta Văii Albe care se continua cu Creasta Vulturilor. Trecem pe lângă ieşirile din traseele de alpinism din Perete. Ceaţa se joacă cu noi. Când dispare priveliştea îti taie respiraţia, apoi iar revine si se învâluie în mister împrejurimile.  Valea Alba  a rămas mult timp in ceaţă. Pe creastă am găsit şi căteva pitoane pentru rapel. Într-un singur loc i-am cerut lui Andrei să-mi arunce coarda să fac un mic rapel, neavând încă încredere în piciorul stâng că mă va susţine. Ceilalţi au descăţarat fără probleme. Stânca era uscată, cu toate că plouase în seara precedentă.

Creasta Văii Albe

Ajungem la partea partea mult aşteptată, intrarea pe Brâna Aeriana. Da, arată cumva 🙂 Nu prea ne dăm seama cât de expusă e la început, până nu trecem de prima parte şi observăm ce era în stânga noastră. Sunt cabluri ajutătoare, unele mai vechi si ruginite, altele nou nouţe si ne asigurăm, just in case…

Brâna Aeriană

Urmează un mic urcuş de vreo 5 metri, tot ajutaţi de cablu si facem un scurt popas pe un mic balconaş de belvedere pentru masa de prânz, înconjuraţi de pereţi si văi, care mai de care.

E senin şi se vede totul cu o claritate uimitoare. Nu iese in poze sentimentul din păcate si felul în care ni se înfăţişează totul. Se vede partea superioară din Peretele Văii Albe, cu traseul “Fisura Albastră” şi observăm o coardă lăsată pentru un mic traverseu. Oare când vom fi suficient de pregătiţi pentru a încerca si noi legendara Fisură?

*Andrei în punctul de belvedere de la capătul Brânei Aeriene

Gata si masa. Nu zăbovim prea mult din două motive: 1 – Andrei vrea să ajungem mai repede căci mâine la prima oră pleacă în Deltă si 2 – de frică să nu ne prindă ploaia sau întunericul pe un traseu necunoscut si expus. De aici începe o coborâre destul de abruptă până la Refugiul Coştila. În unele locuri am preferat să facem rapel, în altele ne-am ţinut de lanţuri sau am descăţărat cu atenţie. Sunt multe potecuţe înşelătoare pe drum, dar se pare că ne-am descurcat. Când nu era aşa clar, Andrei o mai lua puţin înainte, în recunoastere. Lanţurile si pitoanele de care dăm ne confirmă că suntem pe drumul cel bun.

Drumul este presărat cu nenumărate flori care, din păcate, au ajuns extrem de rare, precum binecunoscutele flori de colţ şi sângele voinicului (in varianta mai deschisă la culoare – Nigritella Rubra). Fiind totuşi un traseu nemarcat, au supravieţuit în aceasă zonă, fiind doar admirate si fotografiate de puţinii turişti care trec pe aici şi nu culese fără cumpătare. Acum 20 de ani, pe când  eram o piticanie şi colindam Muntii Bucegi, întâlneam mult mai des asemenea flori. Oare viitoarele generaţii o sa le mai poată admira doar în poze? Sper că nu. Am mai văzut si crini de pădure (întâlniţi mai des în Apuseni, prin pădure), muşcatu dracului, iarba sângelui – din petalele căreia Moni si-a “pictat” unghiile precum în zilele copilăriei 🙂 şi mai multe tipuri de garofiţe (pitice de stâncă, sălbatice, de pădure, chiar şi de câmp mai pe la bază).

Garofiţa pitică (Dianthus gel/dus)

Sângele Voinicului – Nigritella Rubra. Plantă din familia Orcbidaceae, cu tulpina dreaptă, înaltă de 8—15 cm, cu numeroase frunze înguste, alungite, îndreptate în sus. Florile, foarte mici şi numeroase, sunt strânse la vârful tulpinii într-un ghem oval, de culoare roşie-purpurie întunecată, răspândind un puternic şi foarte plăcut parfum de vanilie. Rădăcina este formată din două umflături cărnoase (tubercule), spintecate. Înfloreşte în iunie-august. Este destul de rară şi localizată în locuri ierboase, însorite mai ales în pajiştile şi pe brânele nepăşunate. Asemănătoare cu specia de mai sus este Nigritella nigra la care ghemul de flori, cu acelaşi miros plăcut, este de obicei mai scurt, mai îndesat şi de culoare purpurie întunecată, aproape neagră.

Ochii-şoricelului (Saxifraga aizoides). Tulpini numeroase, frunzoase, la bază târâtoare, bogat ramificate, înconjurate de mlădiţe frunzoase, fin-păroase spre vârf. Frunzele groase, cărnoase, înguste, alungite. Florile, cu codiţe lungi fin-păroase, au cinci petale întinse, galbene-aurii, cu puncte portocalii. Înfloreşte în iulie. Creşte pe stânci umede.

Clopoţei pitici de stâncă (Campanula cochlearifolia) – plantă din familia Campanulaceae, cu numeroase tulpini scunde, până la 10 cm înghesuite şi cu rozete stufoase de frunze, formând mici pâlcuri. Florile, de un albastru-deschis, stau de obicei îndreptate într-o singură parte şi aplecate în jos. Corola este în formă de clopot, de 1—2 cm lungime, cu cinci dinţi pe margine. Caliciul este scurt, cu cinci dinţi înguşti, ascuţiţi, adesea răsfrânţi înapoi.Înfloreşte în iunie – iulie. Creşte pe stânci, bolovănişuri, grohotişuri, pe roci calcaroase.

Să revin la traseu. Cred că nu e greu să te rătăceşti pe aici căci peste tot par a fi potecuţe. Trecem prin dreptul Brânei Interzise. Se poate vedea si însemnul dacă te chinui puţin. Cred că Andrei a fost cel care l-a observat iniţial.

La un moment dat Andrei o luase puţin la stânga, dar ne-am dat seama că nu era bine pe acolo, era doar o potecă către Brâna Suspendată cred din Peretului Vulturilor (de unde porneşte Traseul Surplombelor). Lăsăm pereţii impunători în urma noastră si ne continuăm coborârea, încet si cu grijă. Drumul o ia drept către vale şi se poate vedea în stânga jos refugiul Costila. După ce trecem de zona cu jnepeniş, cu toate că nu ne aşteptam (intr-o schiţă găsită pe net părea că o ţine drept), poteca coteşte la dreapta până în punctul numit “la pândă”. De aici se merge spre Circurile Văii Albe. Noi însă continuăm coborârea pe lanţuri printr-un vâlcel lunguţ – Vâlcelul Stâncos (se poate face si rapel, am văzut 2 pitoane cu cordelină), apoi poteca revine spre stânga, pădurea devine mai deasă şi trecem de Vâlcelul Policandrului si Vâlcelul Pietros către Ţancul Mic si refugiu.

Legat de “Vâlcelul Policandrului” redau mai jos un fragment din cartea lui N.Baticu – “Jurnalul unui alpinist si aviator”, unde descrie cum au ajuns la aceasta denumire după o rătăcire prin zonă, din primăvara anului 1934 (m-a amuzat):

“Aşa e la munte. De urcat urci mai uşor, dar când e vorba să cobori, lucrurile se complică. Cu acest prilej, am învăţat că înainte de a şti să te caţeri trebuie să ştii sa cobori. În tot grupul aveam o singură frânghie de rufe, pentru tras saci, cu care am încercat să ne asigurăm. Mergeam foarte încet, atenţi să nu se întâmple vreun accident. La un moment dat, cineva văzând în Poiana Coştilei, pe care o aveam în faţă, o vacă păscând, s-a exprimat:

– Ce n-aş da să fiu vaca aceea…

Ne-am amuzat, făcând haz de necaz. De la voia bună, la urcuş, toţi eram stăpâniţi acum de o stare de pesimism, de teamă. Pentru a schimba atmosfera, cineva a început sa glumească, spunând că locul unde ne aflam “miroase a Policandru”. Gluma aceasta a trecut de la unul la altul, fiind mereu rostită de cei din grup de fiecare dată când aveau de coborât o porţiune de teren dificilă. La Buşteni, ne-am hotărât să-i spunem vâlcelului acela Vâlcelul Policandrului. 

Azi, Vâlcelul Policandrului nu mai este, pentru alpinişti, o încuietoare, ci o cale de acces către nenumărate trasee alpine ce se găsesc pe peretele care i-a luat numele.”

Ne apropiem de refugiu şi într-un final unii dintre noi cedăm si luăm un antiinflamator promovat de Moni, să ne mai treacă durerile (eu cu glezna, Alin cu spatele) care ne-au cam însoţit din păcate pe întreaga coborâre. Moni, cu minunatul ei genunchi, a fost mai înţeleaptă si a luat încă de la început. După atâtea flori, vine timpul si pentru alte mici comori, de data asta gustoase – câteva afine :). Strig “stoop” să mă aştepte lumea să culeg câteva, le împarţim şi pornim mai departe. Nu ne mai oprim la refugiu ci continuăm coborârea spre dreapta, către Căminul Alpin. Până la maşină mai facem un mic popas in poieniţa “Sfatul uriaşilor” să recitim plăcuţele în memoria unor alpinişti şi iubitori ai muntelui care şi-au pierdut viaţa prin înălţimi. Mă minunez că am început să terminam traseele pe lumină. Rămân cu Moni în urmă si pălăvrăgim până ajungem la Căminul Alpin, unde era maşina parcată.

Si o poză de final:

Traseul nu chiar uşor, dar nici foarte dificil dacă vremea ţine cu tine (pentru alpiniştii experimentaţi probabil că e “floare la ureche”) şi este extrem de frumos. Cred ca merită să-i acorzi o zi întreagă, să mergi relaxat, cu mai multe opriri. Ai cu ce să îţi încânţi privirea pe întreg traseul. Însă daca te prinde ploaia pe drum dificultatea creşte foarte mult. Sunt multe zone expuse si înierbate, care pot deveni extrem de periculoase. Hmm…şi nici pentru cei care au rău de înălţîme nu ar fi recomandat. Partea bună e că sunt multe pitoane pe drum, în porţiunile mai dificile, unde poţi face rapel. Aşa că n-aş pleca fără o semicoardă la mine.

Sper să revin cât de curând, împreună cu Stefan şi să parcurgem traseul în urcare.

A fost o experienţă mununată si mă bucur că am luat decizia să “fug” de la birou pentru o zi in Bucegi.

La final, un extras mai lunguţ din cartea “Flori din muntii nostri”, în speranţa că iubitorii de drumeţii montane vor aprecia şi mai mult gingaşele, dar luptătoarele flori alpine, se vor mulţumi cu admirarea lor, fotografiatul si întipărirea imaginii acestor minunăţii în memorie şi vor înţelege importanţa lor:

“Pajiştile, stâncile şi bolovănişurile sunt împodobite cu o mulţime de plante cu flori atrăgătoare şi adesea plăcut mirositoare, care dau farmecul deosebit al peisajului alpin. Pe cât de gingaşe şi încântătoare sunt plantele alpine, pe atât de grea este însă viaţa lor. Pentru a se menţine, dezvolta şi înmulţi, ele trebuie să se adapteze cât mai bine condiţiilor vitrege de viaţă de pe crestele munţilor. Înfăţişarea şi caracterele lor ne dau cele mai grăitoare pilde de adaptare a organismelor la condiţiile mediului în care se dezvoltă. Pe culmi, vîntul suflă puternic aproape tot timpul anului, stânjenind creşterea în înălţime a plantelor şi silindu-le să se încovoaie, să se târască sau să se alipească de pămînt. [..] În aceste locuri, mai toate plantele sunt de statură mică, uneori chiar foarte scunde. În schimb, organele lor subpământene sunt puternic dezvoltate, asigurându-le o puternică ancorare. Cu cât altitudinea creşte, temperatura aerului scade (cu aproape un grad la fiecare 140 m). Vara începe mult mai târziu, iarna vine foarte devreme, iar primăvara şi toamna sunt scurte. Clima este rece şi aspră. La altitudini mari, datorită purităţii aerului, soarele dogoreşte cu mai multă putere decât în regiunile joase, iar diferenţa de temperatură dintre părţile însorite şi cele din umbră este mult mai mare decât la câmpie. De aici rezultă şi aspectele atât de deosebite dintre vegetaţia feţelor însorite şi a «dosurilor de munte».  Aerul este mai rar şi acest fapt are o mare influenţă asupra plantelor deoarece favorizează evaporarea apei şi le expune la uscăciune. Solul se încălzeşte mai repede şi mai mult decât aerul înconjurător, iar diferenţa de temperatură creşte simţitor o dată cu altitudinea. Aceasta este încă o explicaţie a alipirii plantelor de sol. Iarna zăpada cade din belşug şi exercită o presiune foarte mare. Pe văi sau în anumite locuri mai adăpostite se îngrămădeşte în straturi groase, topirea ei întârziind adeseori până în toiul verii; din această cauză plantele sunt silite să se mulţumească cu o perioadă de vegetaţie foarte scurtă. Pe de altă parte, pe crestele bântuite de vânturi puternice zăpada e spulberată, plantele fiind lipsite de acoperământul ocrotitor împotriva gerului aspru. Prin asocierea lor în pâlcuri, plantele alpine rezistă mai bine acestor condiţii; acelaşi rol îl are dezvoltarea lor în tulpini numeroase, foarte rămuroase şi înghesuite, formînd adevărate «perniţe» alipite de sol, pentru a folosi cât mai bine căldura şi umezeala acestuia. Mai toate plantele alpine au organele adaptate în diferite chipuri pentru a rezista uscăciunii la care sunt supuse, fie din cauza aerului rarefiat, a vânturilor, arşiţei, fie din cauza unor caractere chimice particulare ale solurilor din zona alpină, care împiedică plantele să folosească întreaga cantitate de apă înmagazinată în sol.[…]

O dată cu venirea verii, golurile alpine se acoperă cu tot felul de plante. Alături de ierburile ce formează pajişti întinse, întâlnim numeroase plante cu flori viu colorate. În general, se observă două perioade de înflorire. În luna iunie predomină în general culoarea albastră a florilor […]. În lunile iulie şi august, roşul şi galbenul sunt cele mai răspîndite culori.[…]

Prin bolovănişurile, grohotişurile şi pietrişurile rezultate din măcinarea continuă a stâncilor cresc, de asemenea, frumoase plante alpine care împodobesc cu florile lor aceste locuri cu aspect trist de ruine. Plantele din aceste locuri sunt în majoritate «plante pionier». Adaptate în mod special, prin rădăcinile şi tulpinile lor subterane foarte lungi şi ramificate sau prin tulpiniţele lor stufoase care continuă să se alungească atunci când sunt acoperite de pietricele, ele leagă cu încetul piatră de piatră, reuşind până la urmă să fixeze grohotişul nestabil. După moartea lor, organele vegetative, prin descompunere, participă an de an la formarea solului creând condiţii pentru dezvoltarea altor specii mai pretenţioase faţă de substrat. Plantele alpine nu sunt însă numai podoabe ale muntelui. Ele constituie şi o bogăţie însemnată a ţării. Cea mai mare parte a lor alcătuiesc întinsele păşuni alpine care hrănesc numeroase turme deoi. Multe din ele, datorită substanţelor pe care le conţin, sunt folosite ca plante medicinale.

Să nu uităm că florile munţilor nu sunt nicăieri mai frumose decât acolo unde se găsesc şi că, adeseori, smulgându-le pentru o desfătare trecătoare, primejduim însăşi existenţa unor plante rare. Din această cauză, o seamă de flori de munte atrăgătoare pe alocuri s-au împuţinat, s-au retras în locuri greu de străbatut sau au dispărut cu totul. Ca adevăraţi iubitori ai muntelui trebuie să ştim să cruţam podoabele lui şi, prin exemplul şi sfatul nostru, să devenin susţinători activi ai ocrotirii lor, contribuind prin aceasta la păstrarea, dezvoltarea şi înmulţirea minunatei flore a munţilor noştri.”

Cartea este scrisă cu mult timp în urmă si cred că autorii ar plânge dacă ar vedea cât de de tare s-au rărit acum unele plante, mai ales prin zone mai umblate.

Sursa pentru ultimul text si detaliile despre florile întâlnite si fotografiate: Flori din muntii nostri – Alexandru Beldie, C. Pridvornic

Termin jurnalul într-o zi fericită cu două mari reuşite ale unor oameni deosebiţi:

* Toma Coconea, după o luptă  greu de imaginat, a terminat cursa RedBullXAlps, pe care am urmărit-o cu sufletul al gură;

*19 iulie 2013 Varful Nanga Parbat – 8126 metri a fost atins! Felicitari echipei : Zsolt, Marius, Teo, Bruno si Aurel! Să aveţi parte de o coborâre fără peripeţii, sa vă intoarceţi sănătoşi şi fericiţi acasă.

Mai multe poze aici.