Data: 21 mai 2017.
Destinația: Elveția, localitate de pornire pe traseu - Sargans, Vf. Gonzen (1830m)
Echipa: Ștefan, Monica.

Album foto.

A rămas mai puțin de o lună până la Livigno Skymarathon și noi nu prea am mai alergat anul ăsta pe munte. Simt deja tic-tac-ul. Unde mai pui că peste o săptămână plecăm în tura cu bicicletele de 12 zile… Da, e clar că stăm cam prost cu antrenamentele mai zdravene.

Pentru alergarea de weekend căutăm zone noi de explorat și cu teren cât mai accidentat posibil. Urcari și coborâri grele – asta ne trebuie, că ne-am cam ieșit din mână. Asta se întâmplă duminică, căci sâmbătă a fost o zi cruntă, de recuperare după prea multe beri băute vineri seară. A avut un prieten concert într-un bar și-am lungit-o cam mult. Abia seara târziu mi-am mișcat fundul la un antrenament de viteza pe lângă casă, de vreo 16 km. Sper că a ieșit cu ocazia asta tot alcoolul din noi că avem de alergat duminică.

No, hai c-am găsit ceva intersant și se dovedește o alegere chiar faină.

*vedere spre vf. Gonzen, de la începutul traseului, din Sargans

Peretele din față e impunător. Pe aici cică e o veche mină de fier folosită până în 1966, cu vreo 90 km de tuneluri și galerii. Dacă vrei să intri în inima Gonzen-ului, o parte din mină e deschisă publicului. Dar noi vrem să ajungem doar pe vârf. Oare pe unde e traseul? Probabil ocolește pe undeva prin dreapta. Alergarea o începem fix când bate soarele mai tare, pe la 2 la prânz. Bine.. impropriu spus alergare că avem parte de urcare susținută, unde tentativele de a mări viteza eșuează rapid. Pe la începutul traseului dăm de un frigider cu băuturi și brânzeturi, cu prețurile afișate. Te poți servi din el și lași bănuții. Tare treaba. E bine că încă nu poftim așa tare încât să dăm 3 chf pe-o Cola și-apoi să ne plângem de dureri de burtă. Rezistem tentației și în curând intrăm în pădure, unde-i ușor mai răcoare. Măcar suntem feriți de soarele arzător. Scăpăm repede și de drumul forestier și ne bucurăm de poteci de munte.

Vai cât de greu îmi e pe urcări, dar îmi place forțarea asta. Pe alocuri, pe unde-i mai lin, încercăm o alergare, în rest mergem rapid.

Uuu,  ce traseu fain am nimerit! Cu stâncă, cu cabluri, scărițe și priveliște către Valea Rinului.

Trecem prin zona stâncoasă cu mare bucurie și urmează o potecă alergabilă pe care țopăim ca doi copii.

Apoi iar urcare, o mică coborâre accidentată pe care mă joc cu plăcere, iar o urcare și ajungem la zonă de cabane. Sunt încă închise acum. Facem un mic popas și ne decidem încotro s-o luăm.

Urmează o urcare lină, pe un drum forestier, în plin soare. Noroc cu izvoarele din drum și rămășițele de zăpadă că mai apucăm să ne răcorim. Picioarele se simt deja forțate bine. O să am cu siguranță o minunată febră musculară.

O luăm spre vârful Gonzen, că-i aproape și apoi mei vedem noi.

Trecem cu brio de partea cu zăpadă și noroi și ajungem pe vârf după două ore și ceva de efort. Nu rezistăm tentației de a lenevi puțin aici. Ștefan intră în vorbă cu un drumeț și analizează ce vârfuri se văd în zare, iar eu mă întind pe iarbă, admir și fac poze.

*Valea Rinului

*Vf. Gonzen

Hai că mai avem de alergat, coborâm puțin pe același drum, apoi o luăm spre vf. Alvier (unde-am fost cu schiurile de tură la începutul primăverii). Ne dăm seama că nu avem cum să ajungem până acolo, dar alergăm cât ne lasă terenul și timpul. Urmează o bucată în care alternează poteci drăguțe și niște drumuri enervante, dar măcar sunt alergabile și mai adunăm kilometri.

Dar și ce vine după! Împărăția brândușelor. Gingașe și zdravene în același timp. Țopăi cu bucurie printre ele, încercând să nu calc pe vreuna. E tare fain pe aici. Alergarea o întrerup cam des pentru poze. Mai pe zăpadă, mai prin apă și ajungem până la baza stâncilor – în locul numit “In der Stei” (1789m). Gata, e cam târziu deja. De aici ne întoarcem, dar alegem un alt traseu.

Și începe o alergale la vale de aproape 10 km, cu o parte din ea chiar destul de abruptă.

De când așteptam o coborâre lungă și mai accidentată! Pe aici n-am mai apucat să stăm la poze; am dat drumul la picioare că ardeau de nerăbdare să se joace.

Nimerim drumul până la castelul din Sargans, care ne mai chinuie pe final cu un mic urcuș, dar ne bucură o vulpiță care ne taie calea. Facem un ultim popas scurt aici, să admirăm priveliștea. Castelul e construit înainte de înființarea Confederației Elvețiene (1291). Gata, încă puțin până la mașină, pe poteci amenajate printre case. Merităm o Cola cu cartofi prăjiți, nu? Chiar dacă nu, tot oprim în drum spre casă, la o terasă și ne îndopăm puțin.

 

Alergarea de sâmbătă:

Tura de duminică: