Perioada: 8-10 noiembrie 2019. Destinația: Italia, Valtellina, Sondrio. Concurs: Valtellina Wine Trail (42k, 1800m+). Echipa: Ștefan, Monica, Conrad, Călin, Eva și grupul de italieni.

Că mai avem sau nu chef de concurs în noiembrie, nu are importanță. Mergem la Valtellina; nu pot strica tradiția. E singurul concurs la care am reușit să particip la toate edițiile. Prima a fost și în anul în care am început să cochetez cu alergarea. Așa că parcă ține evidența evoluției mele în treaba asta.

Am închiriat o vilă la care am mai stat acum 2 ani, cocoțată pe deal, cam greu accesibilă, dar tare simpatică. Hmm, trei români (unu’ care s-a englezit și noi doi), un neamț și-o franțuzoaică 🙂 Grupul de italieni e împrăștiat pe la alte cazări. Poza de grup de final de weekend arată cam așa:

*foto credit: Martina

După un drum superb, dar ceva mai dificil pentru șoferi căci e plin de zăpadă, prin pasurile Julier și Bernina, ajungem la destinație pe la pe 12 juma. Oprim scurt și în St. Moritz, dacă tot e în drum 🙂

Avem timp să ne relaxăm și să ridicăm kitul de concurs. Și ce plăcut e să stai în fața șemineului în care trosnesc lemnele. De data asta reușim să nu umplem casa de fum ca acum doi ani. 

Al naibii somn nu vrea să vină la comandă; iar lungesc seara. Noroc că mâine nu e cu trezire cu noaptea în cap căci cursa începe la 12. Of, dar tot suntem nevoiți să plecăm destul de devreme căci depindem de un tren până în Tirano. Hai că ne descurcăm, după ceva emoții cu găsitul unui loc de parcare lângă gară.

Sâmbătă pe la 11 suntem în piața din Tirano, unde e startul. Vremea pare perfectă. Ziceau maxima de azi că o să fie de 5 grade, dar cu soarele ăsta nu se simte frigul. Sunt curioasă ce-o să iasă azi. Îmi dau seama că nu-s prea pregătită pentru o cursă bună, n-am reușit nici să mă odihnesc suficient, dar undeva într-un colț al minții mă gândesc că poate o să am o surpriză, cum a fost la MPC. Mda.. totuși hai să nu mă amăgesc, chiar dacă ceasul credea puternic în mine acum vreo 2 săptămâni. O lună întreagă am alergat pe asfalt, prin București, plus că am fost obligată de medic să fac și-o pauză după o mică intervenție. Deci da, mi-e cam groază de cum o să reacționeze corpul la sus-josul de azi. 

Până una-alta, hai sa ne facem încălzirea și ce-o ieși o ieși. Ștefan îmi bagă în cap timpii limită intermediari pentru a scoate 4h59min… El visează la un 4h30. Eu sunt mult mai rezervată. Încerc să mă apropii de timpul de anul trecut (5h13) când am avut o super cursă. Și da, dacă am o zi incredibil de bună, poate intră un sub 5h.

Ștefan se bagă în față la start. Hai baftă! Pornim în viteză, blocaj în trafic, apoi iar revenire la viteză. O, nuuu! Iar au schimbat puțin traseul. O luăm pe bulevardul mare unde toți se duc ca rachetele. Iar urcușul unde se stă la coadă vine mai devreme față de anul trecut, așa căprind maximul de aglomerație. Mda… am de așteptat ca pe vremuri, cu toate că am avut pace de 4 si ceva până aici. Nu-i suficient de tare. No, păi să mă bucur de saună gratis cât stau pe urcarea asta 🙂 

*Ștefan pe prima mică urcare

Pfiu, hai cu răcorirea pe coborâre că-s lac deja! Corpul pare să reacționeze bine momentan. Viteza e bunicică și mă simt chiar bine. Spatele s-a încălzit și nu prea mai doare. Priveliștea e tare faină – cu munții pudrați cu zăpadă și cer senin. Alerg cu spor și voie bună și parcă-mi vin niște speranțe de genul “oare o să fie o zi d’aia de nu înțeleg de unde a aparut și scot sub 5 ore?” Haha, gândul ăsta se evaporă curând. Încep să-mi simt mușchii supărați. Mă uit la ceas. Pff, au trecut abia 45min. Era totuși de așteptat. Încerc să mențin viteza și să nu bag în seama primele semne. Bucuria e cu mine, asta-i important. Chiar alerg cu plăcere, inclusiv pe urcări. Sunt destul de line la Valtellina încât să-ți permiți să nu o dai la pas. 

*poză făcută de Ștefan (mai avem una în același loc de la prima ediție)

La crama de la km 10 e nebunie mare. Fetele din grup care n-au participat la cursă, au venit la susținere.  Îs voioase și strigă tare 🙂 La zona de alimentare nu opresc. Încă mai am apă.

În punctul cel mai înalt al cursei (pe la km17), din Teglio, ajung fix în același timp ca anul trecut. Puțin peste 2h. E încurajator aș zice, făcând diferența între antrenamentele acumulate anul ăsta față de 2018. Dar sunt peste cele 2 ore de care zicea Ștefan pentru un timp final bun, iar picioarele sunt din ce în ce mai chinuite. Sper să reziste până la final.

Urmează o coborâre, presărată cu mici urcări. Îmi ia cam o oră partea astea. Oooo, ce se simte și aici lipsa alergărilor pe munte. Am grijă să mențin o mișcare constantă, să amân cât pot crampele mai dure. 

Km 27. Îmi dau seama că n-o să fie un final ușor, la cum evoluează durerile și cum sunt mușchii. Păcat de suflul ăsta bun. Simt ca inima și plămânii ar putea duce mai mult. 

Alerg în continuare pe urcări. Încetișor, dar evit cât pot mersul. Când încerc să fac pasul mare am senzația că începe blocajul.

Km 33. Ajung la biserica pe care o înconjurăm. Aici zicea Ștefan să fiu în maxim 4 ore. Surprizător, am fix 4h. Am reușit să recuperez puțin. Dar în starea în care sunt acum, slabe șanse să pot menține un ritm bun de aici încolo. Soarele s-a ascuns și spatele transpirat a început să simtă frigul. Nu-i place deloc și vociferează. Încerc să mă zgâlțâi cât mai puțin când alerg, dar degeaba. Durerea e la cote maxime. Și pieptul a luat-o razna pe ultima coborâre. Ce naiba, au trecut 2 săptămâni și ceva de la mica intervenție. N-ar trebui să mai doară. Poate nu s-a vindecat încă și n-ar trebui să insist cu alergarea? Alung gândul că eu cursa asta vreau s-o termin 🙂 Și chiar trag de mine cu spor până la final. Ultimii 10km sunt chinuitori rău. Oare o să ajung întreagă la finish? Bucuria totuși nu mă părăsește. Prea mi-a fost ușor la ultimul concurs; era cazul să mai pun și mintea la contribuție, să convingă corpul că totul e ok.

Fetele sunt și aici la încurajare. Schimbăm două vorbe și pornesc ambiționată, cu prietenele mele (durerile) mai departe. Un sus-jos care nu se mai termină. Știu că nu mai am șanse la sub 5 ore, dar fac tot posiblul să scot mai puțin decât anul trecut. Și-mi iese. Și-s fericită. Și-mi vine să plâng de durere. Și de bucurie că s-a terminat. Ce de lume adunată în zona de finish 🙂 Petrecerea e în toi pe aici. 

Am dus-o până aici, dar acum ce fac? Frigul intră și mai rău în oase. Ștefan mă așteaptă la finish și mergem de urgentă la dușuri.

Ce noroc cu apa fierbinte! Și cu faptul că suntem puține fete la duș… și pot sta mai mult până începe să-și revină spatele. Ies alt om de aici. Urmează o masă copioasă căci Ștefan are încă stomacul în pioneze așa că-mi cedează și porția lui. Chiar mi-e foame. În timpul cursei nu m-am putut concentra pe mâncare. Am avut grijă să fiu hidratată și cam atât.

Ne regrupăm la o bere, continuăm petrecerea la restaurant și-apoi un somn întârziat pe canapea, în fața șemineului. 

De curse suntem amândoi mulțumiți. N-am fost deloc în formă, dar chiar am forțat și-am scos cei mai buni timpi de până acum. 

Timp final Ștefan: 4h53′ (loc 139 / 582 general, loc 129 open masculin, +1h33 față de columbianul Buitrago Gustavo, câștigătorul cursei )

Timp final Monica: 5h08′ (loc 216 / 582 general, loc 17 open feminin, +1h15′ față de Elisa Desco, câștigătoarea cursei); fața de anul trecut locul la general e mai bun, cel la open feminin mai slab)

Ziua de după: relaxare și-un prânz de 4 ore cu o mie de mâncăruri la Baita del Gufo.

Revenim la anul, cu picioare mai zdravene să sperăm 🙂

Filmulețul cu ediția 2019: