Data: 7 iulie 2018. Ultramaraton montan - Hornindal Rundt 75k, 5600+. Monica.

Vara asta plec singură cu bicicleta în Norvegia. Auzi, dar oare există alte curse de alergare interesante în drumul meu spre Tromso? Dau de un filmuleț de la Hornindal Rundt. Îmi place. Nu e chiar în drum, dar nici nu-i ocol mare. Nu stau mult pe gânduri. Mă înscriu, gata 🙂

Hornindal Rundt 2017

Do you remember? Sign up today : www.hornindalrundt.com

Posted by Hornindal Rundt – Norway's toughest mountain race on Monday, December 4, 2017

 

Pe 27 iunie, într-o miercuri noapte, aterizez în Oslo, Norvegia. Obosită, dar cu emoții și-un entuziasm cât casa pentru ce va urma, umflu roțile, pun coburii pe bicicletă și pornesc în mica mea aventură. O lună și jumătate de pedalat prin Norvegia, pus cortul unde-mi face cu ochiul, explorat, simțit și oprit în drum la două curse de alergare: Hornindal Rundt și Tromso Skyrace. E prima dată când plec singură într-o călătorie cu bicicleta și cortul.

Prima săptămână e genială. E din ce în ce mai frumos cu fiecare zi ce trece. Mult peste așteptări. Programul meu este unul total haotic. Cel mai mult ajung să mă mișc seara și noaptea. Mă simt puțin grăbită căci am destul de mult, pentru puterile mele, de pedalat prin munți până ajung în Grodås, locul de unde am startul primei curse de alergare. Când încă nu plecasem de acasă, mă gândeam că voi înainta încetișor și apoi voi lua un autobuz până la prima destinație. Dar îmi place prea mult și forțez până la capăt.

5 iulie. Joi pe la 4 dimineața, după o noapte în care am dârdâit și am căutat fără succes loc de cort, ajung în apropierea primei destinații setate pentru vacanța asta. Găsesc “o palmă” de pământ, un loc nu tocmai plat și plin de rădăcini, dar merge pentru câteva ore de somn. Îmi pică grav ochii în gură. Vântul bate puternic. Pun cortul și adorm dusă câteva ore. Chin mare cu strânsul lui pe un vânt care mă năucește și pe la prânz pornesc spre orășel.

Dau iama în supermarket și-apoi caut un camping. Pe net pare că există unul, dar comentariile mă fac să mă întreb dacă e doar pentru căsuțe și rulote. Iuhuuu, au o fâșie unde pot pune cortul. Mă relaxez. Pfiu, na, că am ajuns. Primul stres e tăiat de pe listă.

După 8 nopți de wild camping, a venit momentul pentru ceva mai mult confort. Montez iar cortul și trebăluiesc puțin în jurul lui. Sunt absolut praf de oboseală și mușchii îs ferfeliță. Fac primul duș din vacanța asta. Doamne cum e să curgă apă caldă pe tine. Un adevărat lux. A nu se înțelege că nu m-am spălat 8 zile :)) Am făcut-o, dar în râuri reci. Mai dau încă o fugă la market, mănânc și adorm vreo două ore. Mă trezesc cu alt tonus și lenevesc la răcoare lângă cort, urmărind norii care se joacă printre munții din jur, până îmi vine cheful de alergat. Profit de asta și ies pe stadionul din apropiere în miez de noapte. E aproape 1 noaptea, dar nu-mi pasă. Mă simt excelent, iar cei 10 km pe răcoare și vânt intră perfect. Foarte curios cum de mi-e așa ușor acum să alerg cu pace sub 5. Cred că-i aerul de Norvegia vinovat și bucuria care mă tot urmărește aici.

Să vedem totuși cum fac să nu mai stau trează noaptea… că nu-i a bună. Azi sper să fie ultima dată când mă bag la somn la 4 dimineața.

6 iulie. Vineri nu pun ceasul să sune. Vreau să dorm pe săturate, să mă refac pentru concurs. Ora 7 dimineața – mă trezesc să văd de ce naiba mă doare așa tare un deget de la picior. S-a trezit el acum să se inflameze fără motiv. Nici nu văd de la ce, că nu pare unghia crescută în carne. În fine. Dau cu ceva antiseptic, pun un pansament și sper să adorm la loc. Nu prea merge, dar mai lenevesc întinsă.  Pe la 10 dimineața stau înfofolită în fața cortului și aștept să fiarbă apa pentru cafea. Ce bine că nu mai trebuie să strâng catrafusele și s-o tai din loc! După o săptămână de caniculă, a dispărut în sfârșit soarele arzător. Sper să rămână așa și la concurs. Partea nasoală e că nu am unde să usuc hainele. Puțin soare m-ar fi ajutat la asta. Încep să mai apară alergători în camping și mai schimbăm o vorbă două. Pe la prânz merg cu bicicleta până la sala de sport să mă mai lămuresc cu concursul și-mi mai cumpăr un gel. Au apărut durerile de burtă și spate. Mda, iar mă prinde concursul într-o perioadă nepotrivită. Ies la o alergare scurtă, un duș rapid și înapoi la sala de sport pentru ședința tehnică. Am emoții și încă nu mă simt refăcută. Dar mai am timp până mâine dimineață. Incă o zi de relaxare cred că era ideal. Oricum, faptul că nu sunt în stare perfectă îmi dă culmea speranțe de o cursă bună. De obicei, dacă plec cu dureri iese mai bine :))

*panou cu numele participanților

Pe la 8.30 seara revin la cort, îmi pregătesc bagajul de concurs și pregătesc niște paste la primus. Primesc și recomandarea haioasă de la Radu, antrenorul de nădejde, pentru cursa asta. E cât se poate de simplă: “Don’t die” :)). Normal că s-a făcut 10 seara și somnul e departe de mine…. Mă bag în sacul de dormit și-l aștept pe Moș’ Ene, obișnuit să vină la cu totul alte ore.

Deci ce mă așteaptă mâine? Un zi lungă de urcări și coborâri prin locuri probabil minunate și un singur punct de alimentare la mijlocul cursei, une vom avea supă, apă și suc. Și… cam atât :)) Denumirile sunt mult prea complicate să le pot ține minte. Cică dacă vrem altceva, putem cumpăra. O treabă nouă pentru o cursă.

7 iulie. Trezirea pe la 5.30 dimineața. Aaaaa, urmează să alerg 75 de km? O să rezist oare? Am 24 de ore la dispoziție. Încetișor și-o să fie bine 🙂 Ne adunăm înfrigurați și somnoroși la masa din camping – eu, Anders, un tip din Suedia, și un cuplu din Danemarca, Kristina și Thomas. Kristina e accidentată și nu aleargă anul acesta deși își dorea mult. Se înscrisese la cursa scurtă. Ceilalți doi vor lua startul la cursa lungă și, față de mine, au o idee de timp în care vor să se încadreze sau cel puțin un timp orientativ. Mă rezum la o cafea și niște cereale cu apă fiartă. Stă să plouă și-i răcoare bine. Pe la 7.30 suntem la start și încercăm să ne încălzim. Nu prea intră alergarea acum. Fac câteva exerciții de încălzire cu grupul și aia e. Am timp să pun încetișor sângele în mișcare, e cursă lungă. Picură ușor. E plăcut și abia aștept să văd ce iese.

7 iulie / ora 8. Se dă startul. Nu suntem mulți alergători. Cred că în jur de 200 de oameni. Alergăm puțin pe asfalt. Lumea prinde viteză pe aici, eu nu mă agit, aștept să mă pornească singure motorașele. După primul kilometru, intrăm în pădure și începe o urcare lină, pe un fel de drum forestier, dar plăcut. Alerg încetișor și mă simt bine. Degetul care s-a inflamat ieri mă doare la o intensitate rezonabilă. Nimic grav.

Foto credit: Oda Hveem

Încep să mă trezesc. Inspir adânc. E aer proaspăt,  iar norii nu par să se mai scuture. Ce mă bucur că nu arde soarele! Când vine panta mai mare mușchii sunt deja încălziți, dar nu forțez. E plin de afine, iar la ritmul ăsta pot să le culeg din mers și să mă bucur de priveliște și vegetația asta faină din jur.

După o oră și ceva începe coborârea, în prima parte mai abruptă și accidentată, apoi intrăm pe un drum forestier care nu-mi displace. Nu-i pic de praf. Gata, am dat drumul la picioare destul de tare la vale. Pe unde-i mai lin alerg și la deal.

Revin pe urcare cu voie bună. Vremea ține cu mine. Ajung pe o foarte scurtă bucată de plat, prin pădure, dar cu potecă cât se poate de alergabilă. Destul de lată, fără obstacole, numa’ bună să mărești viteza. Km 14-15, pe acolo. Și de bine ce eram cu zâmbetul cât casa, mă trezesc dintr-o dată întinsă pe jos, pe burtă. O plonjare de nota 10. Mi-aș fi dorit un filmuleț cu căzătura. Sunt convinsă că a fost caraghioasă rău. De data asta am avut instinctul să nu bag genunchii la înaintare, după pățania de anul trecut. Dar am dat zdravăn cu bazinul de pământ. Cred că am nimerit cu piciorul în singura rădăcină ieșită de pe potecă. Am speriat nițel lumea din jur. Mă ridic râzând. Le zic celorlalți că sunt ok, să alerge în continuare și rămân câteva secunde pe loc să mă dezmeticesc. A început să curgă sângele pe mână, dar cel mai rău mă doare în fața, mai jos de burtă. Platul ăsta mereu face mișto de mine. Continui încet până la râul din apropiere, cu atenție la fiecare pietricică sau rădăcină din drum, râzând în continuare. E a doua trântă de când sunt în Norvegia, de fiecare dată ca o palmă de trezire din prea mult entuziasm. Mă spăl și încerc să fiu mai concentrată la ce fac. Aici am avut noroc că-i teren ușor, dar pe sus, n-o să mai fie de glumit cu trântele. Bagă-ți mințile în cap! Nu mai sta cu el agățat de nori.

Vremea e ideală, peisajul superb, terenul perfect. Nu am ținte de timp, nu mă stresez cu asta. Mă bucur de fiecare pas și fiecare afină 🙂

Și când mă uit la poze pot simți mirosul. E unul specific pe terenul ăsta norvegian. Închid ochii și zâmbesc.

Să revin la cursă. Tot zic că nu vreau să pierd timpul, dar nu mă pot abține. Tot încep să mai vorbesc cu alți alergători pe urcare și să bag din când în când mâna în rucsac, în căutarea mobilului. Nu rezist să nu fac măcar o poză, două. Știu că nu o să iasă mare brânză, dar simt nevoia să imortalizez clipele.

*stop pentru umplut recipientele cu apă și spălat pe față 🙂

Sunt cu ochii în patru și după claudberries (nu știu dacă există traducere în română – niște fructe de pădure), dar nu găsesc coapte. Trebuie să mă mulțumesc cu afinele momentan.

Pământul ăsta moale, presărat cu rădăcini și bolovani ici-colo, e genial. În jur sunt munți și lacuri. Totul îmi dă energie. Cu cât urcăm devine mai tehnic. Față de edițiile anterioare e mai puțină zăpadă în zonele înalte. Au rămas doar mici petice după căldura surpriză din ultima perioadă.

S-au scurs aproape 4 ore frumoase și am ajuns pe cel mai înalt vârf din concurs, Gulekoppen (1306m). E al 7-lea punct de control dintr-un total de 20. La fiecare punct trebuie să apropii brățara pe care o am la mână și să mă asigur că clipocesc becurile. Mă întreb dacă în tot entuziasmul meu am ratat ceva. De două ori m-au atenționat alții deja la punctele anterioare. Eeee, o să văd la final. Nu e ca și cum alerg pentru podium.

Urmează o coborâre tehnică. Îmi place la nebunie. Îmi vine să iau munții în brațe, oamenii din jur, bolovanii, totul. Mă simt liberă. Cred că ăsta-i cuvântul cheie. Încep să depășesc că așa-mi șade bine pe coborâri de genul ăsta. Deja mi-a obosit gura de la zâmbit non-stop.

Sus-jos, râuri și poteci care nu prea par poteci, ci doar o înșiruire de marcaje si-o iei pe unde apuci. Mi se pare fantastic. Pe urcări încerc să nu mă lenevesc, dar îmi mențin ritmul meu clasic de melc și mă înfrupt pe unde am ocazia cu afine. Și începe treaba obișnuită – sunt depășită pe urcări de câțiva și, la rândul meu, depășesc tot ce prind în cale pe coborâri.

Norii cam dau semne că vor să-și ia tălpășița și încep să negociez cu soarele. Îl tot rog să mai stea ascuns că-i tare bine fără razele lui chinuitoare. Dar tot mai scoate capul, până la un moment dat când reușește să-si facă bine loc printre nori. Urcările sunt mai dificile pe căldură, dar bucuria nu-mi scade. Mă răcoresc la izvoare de câte ori am ocazia.

*afine cât cuprinde și căldura revine

Pe lângă entuziasm și chef de alergat se mai întâmplă ceva curios. Mi-e foame. Foarte foame. Și chiar reușesc să mănânc un baton fără probleme. E o treabă nouă pentru mine. Nu mi-e greață, nu mă deranjează burta. Uau!

Îmi place mult traseul ăsta jucăuș. Parcă-i gândită special pentru mine cursa. Nimic plictisitor și în permanență trebuie să stau concentrată.

Da, am făcut o alegere excelentă. Sunt convinsă deja după primele 6 ore. E fix cum îmi place. Știu, mă tot repet :)) Și aici n-am problemele clasice date de altitudinea mare pe la cursele tehnice din Alpi.

Uite, pe munții de peste vale o să hălăduim în a doua parte a concursului. Arată tare bine și pe acolo.

La ceas am refuzat să mă uit. L-am ascuns și l-am lăsat să-și facă treaba fără să fiu influențată de el. Centura de puls am lăsat-o la cort. Alerg după bunul plac, așa cum simt. Deci habar nu am pe la ce kilometru sunt sau cât am făcut până aici. Am avut cam 4 urcări mai lungi până acum.

Ultima coborâre până la singurul punct de alimentare din traseu. Prima parte superbă, accidentată și abruptă, o adevărată plăcere, iar apoi o zonă ușoară, cu o bucățică de forestier pe coborâre, de viteză, întreruptă de un gard pe care am ales toți să-l cățărăm/sărim, în loc să căutăm cum se deschide. Alerg și simt că zbor. Arunc un ochi la ceas și mă minunez. Uau, sunt de 10 ori mai rapidă față de cum îmi imaginam înainte de start. Oare am început prea tare și-o să cedez în a doua parte? Oare o să mi se blocheze curând mușchii cum am pățit-o acum o lună la Scenic Trail? Ei, ce conteaza. Vedem mai încolo cum o să fie.

*Foto credit: Karol Barwicki

Ora 14.50 / 6h50min de la start. Ajung la punctul de alimentare în mai puțin de 7 ore. Aici am și un bagaj din care iau frontala și-un baton. Îmi pusesem haine și adidași de schimb, dar nu simt nevoia. Adidașii i-am testat foarte puțin înainte de concurs și am riscat puțin luându-i, dar m-am înțeles foarte bine cu ei. Sunt destul de comozi. Simt o bășică, două, dar la cum e terenul pe aici, nici nu mă miră. M-am și împiedicat ușor cu ei în câteva pietre, lucru pe care nu-l pățesc de obicei, dar las’ că mai bine îi testez acum și mă obișnuiesc pentru Tromso Skyrace.

Mănânc puțină supă de legume, mai schimb câteva vorbe cu cei din jur și dau pe gât o băutură “sport”. Pfoai cât de bine intră! Mai bag o parte și intr-unul din flaskuri. Simt deja că mi-e sete și foame în permanență. Parcă apa simpă nu mai vrea să țină de sete.

Mă distrez că sună alarma. Pusesem reminder la 7 ore de la start pentru ce trebuie să fac când ajung aici. Nici prind gând nu-mi trecea că voi ajunge așa devreme.

Teoretic sunt la km 38 acum, iar ceasul îmi arată 43 km. Pfff, ce aiurea a înregistrat. Îl dădusem pe un mod de ultra de dimineață ca să mă țină bateria 24 de ore. Dar în varianta asta nu prea mă ajută. Revin la setările clasice ca poate o să vreau și eu mai încolo să stiu pe unde sunt și câți km mai am.

Pornesc mai departe cu voie bună după vreo 10-15 minute de pauză și alerg încet pe urcările line. Căldură mare deja. Mă mir că nu mă surprind bombănind-o. Urc într-un ritm destul de alert pentru mine pe un drum nu foarte dificil, cu o super priveliște către un vârfuleț ascuțit. Mă întreb dacă-mi permit după cursă să vin aici la o drumeție. Întreb pe cineva din drum cum se numește vârful ăla mișto din față, dar nu reușesc să rețin denumirea. Le mulțumesc și pornesc mai departe întrebându-mă dacă sunt trasee pe acolo.

Ne întoarcem cam 2km și ceva pe același drum și apoi schimbăm direcția. Vai cât de frumos e!

Uai, ce urcare zdravănă! E faină, poteca pare cam inexistentă, te mai ajuți cu mâinile de-o stâncă, de-o rădăcină. Sunt înceată, mă mai depășește lumea, dar tot îmi place. Începem să ne obișnuim unii cu ceilalți, să ne mai cunoaștem. Mă refer la alergătorii din jur. Le fac loc unde e cazul pe urcare și se dau la o parte când mă văd că mă apropii rapid de ei pe coborâri. Râdem și ne spunem “see you later”.

Se simte ceva oboseală, simt tălpile dureroase și mușchii deja chinuiți, dar entuziasmul e tot acolo. Nu mi-a scăzut bucuria și merg mai bine decât mă așteptam.

Da… “liberă” pare a fi cuvântul zilei.

În partea asta a doua mă intersectez mai mereu cu alte două fete. O tipă tare simpatică din Estonia cu care am stat mai mult la povești și părem pe aceeași lungme de undă și o tipă din Suedia. Amândouă sunt bune pe urcări. Zici că le trage cineva în coardă la deal și de depărtează rapid de mine. Dar le prind mereu la vale. Mare are tendința să mă aștepte pe urcări la început, însă o gonesc de lângă mine. N-are sens să-și strice ritmul bun. Ne întâlnim noi mai încolo 🙂

Acum pot vedea munții pe care am alergat în prima parte a cursei. Ne desparte valea Hornindal.

pe urcușul spre Vf. Sandfjellet (1177m)

Cu toate că marcajele sunt extrem de dese (cel mai bine marcat traseu până acum) reușesc să pierd de două ori poteca și să fac câte un sus-jos încet.

Prima data mi se întâmplă după singura bucata mai plictisitoare din concurs, de vreo 2km, pe un drum forestier, pe căldură, dar cu priveliște plăcută. La o mică intersecție de drumuri nu reușesc să văd următorul semn si aleg varianta greșită. A doua oară ajung singură pe un vârf și mă păcălesc cu semnele. Pe aici sunt buline albe pe bolovanii printre care țopăi. Dar unii bolovani au niște pete albe naturale, iar soarele bate în așa fel încât îmi iau țeapă. Probabil pierd cam 10 minute pe aici, nu mai mult.

Nu mai știu câte urcări sau coborâri am avut până acum și nici cea mai vaga idee de câte mă mai așteaptă. Simt din ce în ce mai tare fiecare mușchiuleț. Fiind teren accidentat mai mereu parcă încep să obosească și ochii. Câteodata mai fac pauze de câteva secunde de deconcentrare, uitat în zare și încărcat cu energie că încep să văd în reluare altfel.

*zonele plate și alergabile din concurs :))

După Vf. Sandfjellet am reușit să pierd mobilul prin rucsac. M-am chinuit de câteva ori să bag mână după el, dar am renunțat într-un final. Gata cu pozele, am făcut suficiente.

Hihi, uite iar un leming! E mic și simpatic.

Teren tehnic în continuare, coborâri și urcări zdravene. Durerile sunt în creștere, tălpile ard, ustură, dar tot nu-mi alungă starea de bine. În continuare am un sentiment curios de libertate.

Ce înseamnă să-ți placă… să alergi cu plăcere la km 60, să țopăi printre bolovani și rădăcini.

Ce foame mi-e! Nu-mi vine să cred. Am mai bagat pe gât un baton și jumătate și visez la isotonic. Cu toate că nu era specificat in program, am mai primit pe drum o sticlă de 500ml care a fost mană cerească, iar înainte de ultimul urcuș ne-au așteptat cu niște prăjituri mici de casă. Am gustat, n-am rezistat tentației. Oricum aș fi mâncat orice.

Nu-mi vine să cred cât de puțin mai am până la finish și că încă mai am scurte momente când alerg pe urcare,  după 65km și peste 5000m+.

Am un gel la mine. Mă risc. Am zis că nu mă mai ating de geluri, dar ce se mai poate întâmpla acum? Miami cât de bun e! Gu Salted Caramel. Hai că a intrat bine. Cât de tare e să poți mânca la o cursă. Culmea e că fix la cursa asta nu prea am avut ce.

Ultima coborâre din concurs e destul de criminală pentru picioarele de acum. Încerc să mențin încă un ritm alert pe aici, dar de data asta n-o mai prind pe coborâre pe Mare. Terenul e solicitant bine și n-ai voie să te deconcentrezi dacă vrei să nu ți-o iei urât în bot, cu peste 250m diferență de nivel pe kilometru.

Uaaau, ajung la finish înainte de miezul nopții! Ultimul kilometru e pe asfalt și alerg râzârd, uitându-ma la ceas de data asta. Am pace sub 6 după 15 ore de efort în care ochii și picioarele n-au prea apucat să se relaxeze. Uau, uau, uau. Ce cursă!

Mi-a plăcut la nebunie! 15 ore… nu-mi vine să cred. 7 ore pentru prima jumătate, 8 ore pentru a doua jumătate cu urcările mai abrupte. Destul de constant aș zice.

Primesc medalia și mă întâmpină cu entuziasm Kristina din camping. Mă duc la dușuri să dau jos din noroi. N-am nici gel de dus, nici haine de schimb, dar tot e mai bine.

Îi scriu lui Ștefan după cursă că procentul de teren accidentat parcă e mai mare decât la Tromso Skyrace (concursul preferat). A fost cam ca acolo, mai lung, dar fără părțile expuse. Foarte multe zone fără poteci. Dar cu săgeți.  “Nu contează pe unde o iei. Aia-i direcția”.

Mare a terminat cu un minut înainte. Ne reîntâlnim și mai stăm puțin la povești, entuziasmate amândouă de cum a decurs ziua. Ea trebuie să plece în noaptea asta într-un orașel din apropiere, unde lucreaza pe perioada verii.

*am reușit să mănânc în timpul cursei! Ce tare e 🙂 Pe lângă ce e în poze au mai fost multe afine, o mică supă de legume, o felie de pâine și o mică prajitură.

Revin în camping să fac un duș normal și să mă schimb rapid, vrând să revin la finish să astept alergători. Dar curând mă cam lasă forța și încep durerile puternice. Nu prea mai sunt în stare să revin.

Rămân cu ariciul care-mi face onoarea să mă viziteze. Cred că stă cam 5 minute pe lângă mine și strănută. Ah, ce drăgut e!

8 iulie. Ziua de după. Nu intră somnul. Am apucat să bag vreo 4 ore chinuite de dureri de toate felurile. Ies din cort că stau degeaba să mă zvârcolesc pe aici. Mă duc să prind ultimii alergători la finish și apoi la premiere. Din deget am tot scos puroi că s-a inflamat ceva mai tare ieri. Bășicile sunt ok, nu s-au spart și le las așa. Febra musculară atinge cote alarmante. Am de suferit acum, dar cât de fain a putut să fie! Trebuie să văd totuși cum mă refac mai repede căci curând mă întorc la pedalat și wild camping. Și poate reșesc să spăl/usuc hainele că nu mai am nimic curat. Rămân și după cursă cu o foame nebună și-o poftă incredibilă de dulciuri.

Prima fată, Ida Nilsson, a terminat în 11h28min. Pfff, ce timp! Și nici nu cred că a fost un concurs important pentru ea, ci doar așa… de antrenament. M-a aplaudat și pe mine cu entuziasm, cu câteva sute de metri înainte de finish.

Timp final Hornindal Rundt (75k/5600m+): 15h00, loc 3 la categorie, loc 9 la open feminin și loc 54 overall.