Perioada: prima parte din noiembrie 2017. Locul de joacă: pădurile de lângă Altstätten, Elveția.

Alergare, alergare, alergare. Dar mai trebuie și pauză, nu? Nu de alta, dar să poată intra apoi și mai multă alergare :))

Revin în sfârșit acasă, pentru o săptămână și ceva. Ștefan nu trece prin cea mai bună perioadă. Cred că genunchiul în pioneze are o mare contribuție la treaba asta. Și eu sunt cu gândurile cam împrăștiate. O alergare mi le-ar mai limpezi, dar mă abțin, să nu-l supăr pe Radu. Eee.. știu că-mi prinde bine. Primele zile sunt ok, dar vremea asta parcă-mi face în ciuda. După cât am suferit de cald în ultimele luni, perioada asta mi se pare genială, cu soare, frig și câte un praf de zăpadă aruncat din când în când pe dealuri. Mă mulțumesc cu gimnastică făcută acasă și cu câteva plimbări relaxate prin pădurea de lângă. Nu m-am săturat de ea și încă mai pot descoperi poteci noi. Într-una din zile reușesc să o scot și pe Ione în pădure. S-a mutat lângă noi de ceva vreme și n-a prea apucat să exploreze împrejurimile.

Aș putea oare să mai locuiesc la oraș? Să nu mai am așa ceva lângă casă? Să văd blocuri gri și oameni mohorâți când ies afară? Pădurea asta, simplă cum e ea, e o sursă permanentă de energie. E diferită și plăcută în orice sezon. Mereu găsesc chestii care mă entuziasmează, fie că-i o frunză, fie un colțișor drăguț unde pătrunde firav o rază de soare, o căprioară, un bursuc, un copăcel la început de drum sau cine știe ce altceva. O oră de plimbare și deja am alt tonus. Poate să plouă, să ningă, nu contează.

*vedere spre Valea Rinului și munții de peste graniță, din Austria

*zona “la cascada”, pe unde ne facem veacul la alergarile usoare de trail

Aveam nevoie de așa ceva înainte de întoarcerea în București pentru finalizarea treburilor.