Data: 14 octombrie 2017.
Destinația: Munții Ciucaș, România.
Traseu: Cheia - Cheile Văii Stânei - Cab. Ciucaș - Cab. Muntele Rosu - Vf. Muntele Rosu - La Răscruce - Vf. Gropșoarele (1883m) - Vf.Zăganu - Cheia.
Echipa: Viorela, Raluca, Monica.

Album foto

Azi e ziua Viorelei. Face 28 de ani plus cei 7 ani de-acasă. Și are câteva dorințe. Cea mai mare este să-și chinuie prietenele, asta-i clar. Cum? Cu 35 km de alergare pe munte, că și așa suntem prea odihnite după MPC-ul cu zăpadă de săptămâna trecută. Cred că prima care a dat tonul la sărbătorirea-n alergare a fost Claudia. Sau Mike? Oricum, o idee cum nu se poate mai bună. Cu 35 de beri clar nu ne-am descurca, dar cu același număr de kilometri am putea încerca.

Mi-am stricat rău în ultimele zile programul de somn așa că trezirea la 5.30 e grea. Îmi iese totuși, apuc să beau o cafea la repezeală, pun rucsacul cu de toate pentru toți în spinare și pornesc spre metrou. Afară-i încă întuneric și tare aș mai lenevi la încă o cafea. Viorela e pregătită, dar Raluca și-a pus ceasul să sune luni, la prima oră. Instinctul nu-i permite o trezire așa matinală sâmbata. Așa că doarme liniștită și visează că scrie pe-o banană “unde ești?”. Deci nu mai merg la Victoriei, mă duc la Vio și trag speranțe la continuarea tabieturilor de dimineață. Ciuciu. Raluca e gata mult prea repede, ne culege cu mașina și pornim către Cheia. Prognoza e una bună. Avem speranțe că ne va ieși ruta de 35km desenată. Iar eu o să văd o parte din traseul de la ultramaratonul de anul trecut când era noapte și oricum capul nu mai procesa bine ce e în jurul meu. Sunt pentru a doua oară în Ciucaș, exceptând venirile aici când eram prea mică să-mi amintesc. Și cu toate că am alergat 100 km data trecută pe aici, tot nu știu denumirile și ce vârf pe unde e.

Mai avem puțin până la destinație. Fetele se entuziasmează grav de culorile de toamnă, eu încerc să nu mă mișc prea mult să nu-mi agravez răul de mașină.

Gata, la ora 10, trei fete cucuiete pornesc în alergare spre Cabana Ciucaș, pe un drum mai ocolit, care trece prin chei. Scăpăm repede de asfalt, apoi alergăm încetișor de încălzire pe un drum forestier până vin la noi doi câini negri. Sunt simpatici și par prietenoși, dar teama ne face s-o luăm la pas, până prindem puțină încredere. Intrăm în pădure, câinii tot cu noi. Sunteți drăguți, dar nu vreți totuși să ne lăsați să alergăm în liniște? În cele din urmă îi pierdem și continuăm alergarea în pădurea fermecată. Bucuria crește și picioarele încep să țopăie pe urcări. Fetele mă cam bobăne cu viteza asta de început. Dar nu mă doare capul! Ai idee cum e să pornești în stare bună de funcționare? Fug, mă opresc și mă străduiesc să fac poze. Sunt permanent nemulțumită de cum iese poza față de cât de fain arată în realitate. Unele totuși se mai apropie.

Roșu, galben, auriu, verde.. toate nuanțele de toamnă ne bucură ochii. Pulsul e ridicat și voioșia mare. Parcă recunosc bucăți din ultra. Îmi mai apar imagini răzlețe din experiența de anul trecut.

Acum mă bucur că am luat pantalonii scurți, deși erau 5 grade în Cheia. După prima urcare mi-e cald deja. Raluca râde de mine că nu știu ce înseamnă plat și le pun să alerge pe urcări. E fals plat, nu-i chiar urcare, și-i alergabil, da? Ia miscați-vă fundul :)) Glumesc. Fiecare cu ritmul preferat. Dar când văd la capătul urcușului o zonă luminoasă, mă tentează să ajung mai repede să văd ce mă așteaptă.

Jocul de culori e genial și traseul are de toate. Vreme e bună pentru alergare – frig și soare. Dar cum mare parte e prin pădure, soarele nu ne chinuie. Doar își face de cap trimițându-și razele printre frunzele colorate și făcându-ne ziua mai frumoasă.

Îi dăm cu vorba până pierdem poteca. Dar are viorela OZN-ul la mână sau bijuteria bijuteriilor, adică noul ei Garmin, și ne conduc săgețelele de la ceas spre traseul desenat. O scurtă bălăureală în alergare, prin pădure.

Dacă pe urcări o luăm încetișor, pe coborâri zburăm toate trei cu bucurie.

Daaa, știu poiana asta de la ultra! Fuse un moment fain aici, în zorii zilei. Tocmai începuse să se lumineze și era o atmosferă plăcută, cu ceață. Dar acum se văd și împrejurimile.

Încă de la început sunt cu ochii-n patru după ciuperci. Mă rog, după mânătărci, dar nu văd niciuna. Ar trebui să părasesc poteca probabil. Of, poate reușesc să ajung măcar o zi la cules de ciupercuțe. Zic asta de ani buni și tot nu-mi iese.

Urmează o bucată de forestier, dar nu-l bag în seamă căci priveliștea e mult prea tare. Mai mult ne oprim la poze decât alergăm. Ce să-i faci? Alergările serioase la munte le faci pe ploaie că pe vreme bună te cam fură. La peisaj mă refer.

*photo shooting cu sărbătorita

Da domne’, e frumoasă toamna, ce să mai zic? Poa’ să mai aștepte puțin iarna cea îndrăgită.

Încă puțin și intrăm in Cheile Văii Stânei. Viorela n-a mai ajuns pe aici. Eu m-am distrat anul trecut cu alergatul pe teren nisipos, de-mi ziceau alergătorii din jur să stau cuminte, să-mi păstrez energia că-i abia începutul.

Dacă în pădure mă uit după ciuperci, aici în chei, caut pietricele.  Încă am pietre adunate în taberele din copilărie. Să măresc colecția și cu unele din Ciucaș, nu?

Vor avea ceva de muncă pentru concursul din 2018. Sunt câțiva copaci căzuți în drum. Pentru noi acum sunt un prilej de distracție. Mai pe deasupra lor, mai pe sub, care cum poate, dar cu grijă să nu ne rupem picioarele că avem treabă cu ele în weekend. Ne așteaptă Hercules Maraton care promite o minunăție de peisaj de toamnă cică.

Mi-am găsit crenguța preferată, numa’ bună de pus pe perete, în loc de tablou. Dar cum n-o s-o iau acasă o sorcovim pe Viorela. Mă rog, îi cânt un început de “la mulți ani”, cu vocea mea bună de speriat copii și-mi primesc răsplata la finalul alergării – un mult visat cașcaval pane.

Se termină cheile și urmăm poteca către Cabana Ciucaș, presărată ici-colo cu niște zăpadă. Prea luase foc pădurea. Trebuia să ningă puțin să o calmeze.

Când ne uităm spre Vârful Ciucaș parcă-i altă zi acolo. Pare vreme rea, deși e la o aruncătură de baț de noi care ne lăfăim în soare.

Ajungem la cabană cu poftă de-o ciorbiță. Până și eu am fost convinsă să-mi testez stomacul, cu gândul că trebuie să-l antrenez și că-i o alergare destul de lejeră. Am prins frică să mănanc în timpul alergărilor și ar trebui să scap de ea dacă mai vreau să particip la ultramaratoane.

Ne asteptă o pisică și-un restaurant plin ochi. Ne mulțumim cu sandvișurile făcute de Vio, cu unt de arahide și dulceață de vișine. Fu bun 🙂 Stăm destul de mult aici și ne cam îngheață mâinile, chiar dacă am pus pufoiaca pe mine. Noroc că-s caloriferele fierbinți și ghinion că tot lasă lumea ușa deschisă la intrare, să intre vâjul peste noi.

Gata pauza, hai că mai avem ceva de alergat și-un vârf de urcat. Urmează cea mai urâtă bucată din traseu, un forestier abrupt, cu niște dale sinistre. Serios, chiar nu există o potecă pe aici, să poți ocoli oribilitatea asta? Măcar ne încălzim pe coborârea asta și dăm curând gecile jos. Revenim la poteci prin pădurea colorată și o luăm spre Muntele Roșu, apoi spre Vf. Zăganu.

Lăsăm în spate dealurile roșiatice și urcăm pe o potecă plăcută până la Muntele Roșu. Pe aici am coborât amețită, în noapte. Hmm, parcă ceva ceva recunosc. Pe sus bate vântul destul de tare. Dar nu-mi vine să mă îmbrac. Îmi place să simt frigul câteodată. Partea stângă a feței cam amorțește.

Se mai cere o scurtă pauză de masă și ochim un mini refugiu de urgență, unde speram noi să fim adăpostite de vânt. Însă ușa-i căzută și în 5 minute deja dârdâim. Ok, nu-i de stat aici. Hai înapoi la alergare să ne încălzim. Partea asta din traseu, culmea Gropșoare-Zagănu îmi place cel mai mult.

Mai facem o pauză pentru căutat flori de colț. Încă nu-mi vine să cred că Viorela, la câte drumeții a făcut, n-a mai văzut. E super entuziasmată când le găseste și se pune pe pozat. Reușeste să-mi facă inima să stea în loc cu ce poziție găsește, pe marginea prăpastiei. Vai ce nu-mi plac pantele înierbate. Cred că-s pe locul doi după fulgere, în topul chestiilor care mă sperie pe munte.

*vedere spre Vf. Ciucaș

*spre Vf. Gropșoarele

Dăm și de puțin teren tehnic, o coborâre mai antrenantă prin pietriș și zăpadă. Puțină joacă nu strică.

Iar încep să fie faine culorile. De data asta în lumina blândă a serii. Ajungem pe Zăganu și mă întreb dacă finalizăm sau nu pe lumină. Fetele zic că da.

Tot aștept coborârea abruptă și nu mai vine. Nu pricep. La Ciucaș ultra urcam în patru labe spre Zăganu. Nu-i posibil ca în realitate să fi fost teren așa ușor. Sau? La cât de obosită eram atunci… cine știe. Descopăr acasă că am luat-o pe un traseu total diferit de pe vârf. Deci nu-i memoria chiar așa praf.

Încă două pauze de poze că prea ne atrag culorile și apoi alergăm cu spor prin pădure, înapoi spre Cheia.

Iuhuuu, we did it!

Ajungem la șosea și ne intersectăm cu lume ieșită la plimbare și încotoșmănată zdravăn. Îi rugăm să ne facă o poză cu apusul și condiția lor e să le spunem care-i secretul de rezistăm așa dezbracate :)) Alergarea-i marele secret pentru toate.

Uite că ne-au luat foc și căpățânele la final de zi de la cât am încins motorașele azi.

Na, c-a primit Vio cadou o alergare pe cinste, colorată, cu flori de colț și-un apus fain. A, și un bonus de 2 km față de cât își dorea 🙂

Dacă n-am mâncat nici la Ciucaș, nici la Muntele Roșu, merităm o cină înainte de drumul spre București nu?  Hai, la mulți ani! Oare la 80 ani o sa reușim să facem 80 de kilometri?

Hai și-un selfie de final de jurnal.