Data: 7 octombrie 2017
Destinația: România, Piatra Craiului.
Echipa: Ștefan, Monica, Viorela, Raluca, Alex.

Album foto / Album cu poze de la voluntari/organizatori

Să fiu în ton cu seara clasică de după concurs, o să-mi încerc răbdarea 🙂 MPC-ul vine mereu ca o poveste. Nu este despre o zi sau despre câteva ore de alergare. Se învălmășesc mereu un milion de amintiri din munții ăștia micuți și frumoși, cu drumeții de iarnă sau de vară, cu prieteni, cu aventuri care mai de care, cu o nuntă la Curmătura, cu nopți cu lună plină, cu inițieri mai mult sau mai puțin inspirate, cu foarte multe emoții adunate aici. Nu, de Piatra Craiului n-o să mă pot sătura vreodată.

MPC drag, tu m-ai făcut să mă întreb pentru prima dată cum ar fi să transform drumețiile pe munte în alergare. Se întâmpla asta în 2010. Am plecat la drumeție pe ploaie, cât timp Ștefan se strofoca să alerge la maraton. Atunci am coborât de la Curmătura pe același traseu pe care am coborât spre Prăpăstiile Zărneștiului acum câteva zile. Tot pe ploaie, dar atunci eram la pas și la pozat ciuperci. Apoi, în 2011 am fost iar pe margine, la start și la premiere. Ștefan cu Bejan au luat startul, iar eu am plecat cu restul grupului spre creastă, la o tură cu fetele, finalizată la frontală.

Îmi placea atmosfera de la start și adunarea de seară. Și chipurile chinuite, dar fericite de la finish. 

*MPC 2010

*MPC 2011

Au trecut câțiva ani de la prima participare ca susținător la MPC până în momentul în care mi-am luat inima-n dinți și am încercat prima cursă de alergare montană. M-a cam drogat se pare prima experiență și abia așteptam să și alerg la minunăția asta de concurs, în munții care și-au găsit un locșor adânc tare în sufletul meu. 2013 vine cu prima înscriere, dar ninge la greu și se amână. Rămâne să ne bucurăm de o drumeție ca-n povești, făcând urcușul pe Diana cu un peisaj demențial.

*MPC 2013 amânat

În 2014 reușesc pentru prima dată să iau startul. A meritat așteptarea. Îmi place la nebunie și mă bate gândul să încep să mă antrenez mai serios. Dar alergările pe plat nu prea-mi plac și cum pe atunci locuiam în Berlin, trebuia să mă mulțumesc deseori cu marele deal din parc de vreo 50m. Încă mă amăgeam că mersul la panoul de cățărat se pune ca antrenament :))

MPC 2014. Foto credit: Mihai Benea

Nu putem rata MPC 2015, nu? Încep să mai acumulez nițică experiență în alergare și aștept cu sufletul la gură maratonul ăsta. Îl termin gâfâind, cu o bucurie maximă. Mike aleargă și cu mine și cu Ștefan, pe rând, ultima bucățică pe asfaltul chinuitor. Mi-e dor să termin un maraton cu pulsul ridicat, picioarele la limita crampelor și să-mi ia puțin timp să-mi revină respirația la normal. În 2015 forțam mai mult… Parcă m-am cam lenevit în ultima vreme și rămân cu prea multe resurse la final. Ia să încerc să trag mai tare la următorul.

*MPC 2015. Foto credit: Mihaela Dinoiu

Și dacă în 2015, schimbul de mesaje cu Viorela era cam așa

“Monica: te asteapta in 2016 🙂 get ready!
 Mike: Iti promitem o experienta mult mai faina decat la orice concurs de sosea.
 Viorela: Sa vedem dacă îmi voi convinge picioarele sa facă asa ceva :)))”

în 2016 Viorela e înscrisă la MPC, cu emoțiile cât casa. Însă e și primul an în care schimbă sensul alergării așa că facem de două ori maratonul în sens invers, o dată pentru recunoaștere/antrenament și încă o dată la concurs. De data asta mă prinde mult prea obosită, după o vară plină și primul ultramaraton mai lung, iar crampa cruntă de pe prima urcare îmi calmează dorința de tras pe restul cursei. Sincer, îl prefer în varianta standard așa că abia aștept ediția din 2017. Gata, acum nici Vio nu mai are scăpare. Îmi imaginez cum o să mă antrenez specific și o să alerg cu viteza gândului la anu’ pe varianta clasică.

2016 – la antrenament

*MPC 2016. Foto credit: Fodor Corina Maria

*MPC 2016, finish romantic 🙂 Foto credit: Viorel Micu

Și uite c-a venit și MPC 2017.  Anul ăsta am cam făcut praf toate concursurile, din diverse motive stupide, chiar dacă teoretic am fost mult mai antrenată. Așa că sunt relaxată să finalizez anul în același stil. Sunt entuziasmată de revenirea în Crai, chiar dacă-i una scurtă.

Vineri pe la 4 dimineața sună ceasul. Vai câtă răutate din partea lui să ne trezească așa repede. Abia ce-am adormit. Finalizăm bagajul, bem cafeluța și pornim la drum. E încă întuneric. Câteva ore de condus și ajungem în Milano. Un zbor în care încercarea de a dormi îmi strâmbă gâtul si după 12 ore de la trezire ajungem într-un final pe Otopeni. Alex ne culege de la aeoport și pornim spre Zărnești. Durerea de cap se instalează, dar încă sper că după nițel somn problema se va rezolva. Ajungem la Sinaia înfometați și până la urmă intrăm la Galea să mâncăm ceva. Îs cu gura pe Ștefan să nu înfulece ca nesătulul și să nu se atingă de dulciuri, că mâine are maraton și poate ocolește de data asta veșnicele probleme cu burta. Eu și Bejan băgăm rapid pastele în burtică și tot cam la fel de rapid intrăm în diverse stări. Crampe, dureri de burtă, durere de cap în creștere și niște ușoare frisoane. Ce naiba? Ștefan n-are nimic :)) Hai că-i tare asta.

Toată săptămâna am fost cu MPC-ul în minte. Nu am așteptări mari, mai ales după o lună în care muntele a lipsit și a fost înlocuit de plimbări interminabile în orașul orașelor de peste ocean – marele și amețitorul New York. Prognoza e suspicioasă. Ne e frică să nu se amâne ca-n 2013. Chiar vrem să alergăm traseul clasic. Poate o să fie doar cu frig și ploaie. Ar fi chiar ideal după cât am îndurat căldura anul ăsta. Nici măcar în Tromso, la nord de Cercul Polar, nu ne-am putut bucura de răcoare în timpul cursei. Hai poate ne ocolește zăpada și-o să fie condiții sigure pe sus, pentru toți participanții. Cu cât ne apropiem de plecare cu atât cresc temerile de anulare. Ei asta e… de făcut tot îl facem, cu sau fără concurs. Asta-i stabilit deja în grup. Partea proastă e că nu avem bagaj de cală și nu putem lua cu noi colțarii de adidași. Hai lasă, că avem ce face în Crai. Poate totuși nu se amână. Speranța rămâne.

Ajungem seara în Zărnești, ne ridicăm kiturile de concurs și suntem atenți la sedința tehnică. Am înțeles în mare pe unde este traseul alternativ și ne retragem la pensiune la povești. Bejan e din ce în ce mai rău cu burta, eu din ce în ce mai rău cu capul. Ștefan… nimic. Toate bune și frumoase la el. Mă gândesc să mă bag în pat. Oricum sunt antisocială cu durerea asta. Dar sunt coruptă să ieșim la restaurant. Încerc să mă dreg cu un ceai fierbinte, dar nu merge. Lucrurile se înrăutățesc. La miezul nopții sunt cu nervii întinși la maxim și decid că nu mai merg la niciun concurs. Nu că nu mai iau startul la MPC… ci chiar că nu mai merg la concursuri. Nu mai vreau să aud de alergare. Vreau doar să dorm și să mă simt bine. Mă retrag la culcare într-un final și ațipesc în reprize, cu durerea de cap care vrea să mă ia de nevastă cred. Se pare că nici Bejan nu-i prea bine. E bătaie pe baie în mijlocul nopții. Dimineața mă găsește amețită și însoțită de aceeași durere. Singura diferență este că m-am mai calmat și mă gândesc să merg totuși la start, să alerg cât pot și dacă chiar n-o să treacă, mă opresc la Curmătura la o ciorbiță. Bejan e decis să renunțe. Nici el n-a prea dormit și tot rău se simte. Îl convingem să încerce măcar, că poate își revine.

Vio, la a doua ei participare la MPC, tot nu reușește să alerge pe traseul clasic. Las’ că 3 e cifra magică. Deci la a treia încercare o să fie cu noroc 🙂

Am renunțat la alergarea de aseară, renunț și la încălzirea de dimineață. Știu cât e importantă e pentru mine, dar nu-s în stare. Și nici că-mi pasă de viteză azi. Crema de la raluca parcă mă ajută puțin și intensitatea durerii mai scade. Mă agăț de un firicel de speranță că-mi va trece de la alergare și-mi pun zâmbetul pe buze. Fie ce-o fi!

Aleg pantalonii scurți pentru azi si îndes echipamentul complet în rucsac. Uitându-mă la pozele din anii precedenți observ și preferințele la îmbrăcăminte – primul MPC în pantaloni lungi și bluză de merino (cu haine de schimb în rucsac), urmează fustă cu jambiere, apoi am rămas cu fusta. Chestii de rezervă am avut mereu la mine. Prefer pantaloni scurți când plouă și e frig. Nu-mi place deloc să simt pantalonii lungi, fleașcă pe mine. Dar la concluzia asta am ajuns în timp, după multe testări. Important e să am geacă și mănuși. Și dacă aș fi ales pantaloni lungi, tot mi-aș fi luat încă o pereche de rezervă pe care să o păstrez uscată în rucsac, în caz de accidentare. Nu-i de glumit pe vremea asta. Dacă stai 15 minute ud, fără să te miști… devine nasoală treaba. În concluzie, bag în rucsac pantalonii lungi, bluza de lână, încă o foiță de vânt, folia de supraviețuire, mini trusa de prim ajutor, ciorapi, mănuși și-o bentiță de rezervă, mancare de care presimt că n-o să mă ating, dar trebuie să fie acolo în caz de urgență și… parcă, parcă mă încearcă niște emoții.

*pregătiți de marea distracție, prin ploaie și zăpadă

Alergăm încetișor până la start, prea puțin de încălzire și așteptăm. Începe lumea să comenteze de pantaloni scurți. Hmm, la ședința tehnică a zis Lucian că nu-i nevoie să ai pe tine echipamentul obligatoriu, ci la tine. Mă duc totuși la el să mă asigur că-i ok să pornesc așa. Primesc confirmarea și mă liniștesc. Ne este controlat echipamentul obligatoriu și-apoi așteptăm cuminți covorul roșu al MPC-ului și Ora-Hora. N-o să mai facem hora în jurul Crăiesei, dar pare promițător traseul alternativ pentru cât de la poale e. De când tot ziceam că vreau să alerg pe traseul pe care l-am făcut de un milion de ori, de la Curmătura la Botorog 🙂 Uite că a venit momentul.

Pornesc ceasul și-l ascund pentru restul zilei sub mânecute. Ștefan o ia înainte și nu-l mai văd după primele sute de metri. Nu pornesc tare căci fără câțiva km de încălzire nu-mi face bine. Îmi dau seama că urcușul o să înceapă destul de repede și ar fi fost bine să pot forța începutul, dar n-am ce-i face. Scăpăm rapid de asfalt și o iau încetișor în alergare pe urcușul lin spre Colțul Chiliilor. M-am cam încălzit și mă tot chinui să scot geaca din mers și s-o aranjez să stea cumva peste rucsac și umeri.

Foto credit: Edi Hîrjoi

Nici n-a început urcușul pe Valea Crăpăturii că deja ne-am blocat în trafic. Mulți alergători se chinuie să ocolească noroiul. Eu nu prea văd sensul. Urmează o noroială continuă de multe ore. N-are sens să mă agit să rămân curată. Mai încerc câteva depășiri de dragul concursului, dar mă calmez rapid și mă pun în șir indian. Urcarea e o plimbărică frumoasă și cu cât înaintăm cu atât devine mai frumos peisajul. Încet, încet ploaia se transformă în ninsoare, iar capul meu dă semne de calmare. Mă mai intersectez cu Cristi pe traseu, care are ceva mai mult tupeu pe depășiri. Pe aici, pe unde-i blocată treaba, parcă mi-e jenă. Dar când se mai opresc cei din fața mea și am loc suficient cât să nu incomodez, mai fac câte-o încercare.

*poză făcută de Ștefan

*poză făcută de Ștefan

Ah, începe să-mi placă. Abia aștept coborârea. Spre finalul urcării peisajul e minunat. Crengile-s deja plecate de greutatea zăpezii. Durerea de cap e uitată și bucuria crește. Ștefan e în față și se gândește “ui, ce-o să-i mai placă Monicăi pe aici”. Cel puțin așa mi-a zis la finish. Avea dreptate. Aș cam face o poză, dar nu cred că are sens să mă chinui să scot mobilul. De obicei nu vrea să mai funcționeze dacă se udă puțin.

Încă nițel și ajungem la Curmătura, mai repede decât m-aș fi așteptat. Trag geaca pe mine că sigur o să mă scoată din minți s-o tot aranjez peste rucsac. Punctul de alimentare vine prea curând și nu stau aici. Mă opresc o secundă, îmi dau seama că nu pot mânca nimic și-o tai la vale. Ei, acum îs fericită. 25 de minute de coborâre prin noroi, pe una dintre cele mai bătute poteci în drumeție, până la Botorog. Recunosc până și unele rădăcini ce-mi ies în cale. Undeva pe coborâre strigă o fată la mine de încurajare, dar cum ploaia amestecată cu transpirație mi-au făcut ochii încețoșați, nu-mi dau seama cine e. Aaa, Ioana 🙂 Credeam că o să participe, dar se pare că a venit la încurajare.

Foto credit: Mihai H (Pavel Mihaela)

Viorela și Raluca, fuga fuga prin zăpadă 🙂 Foto credit: Roxana Pătrașcu

Ajungem la forestier. Lumea ne încurajează de pe margine. De noi e bine că suntem în mișcare, dar voluntarii de la ediția asta au fost eroi. Să reziști atâtea ore pe-o vreme ca asta… pfff, mi se pare crunt. O întrebam și pe Anca la final, care a stat la încurajat pe Valea Crăpăturii, când are de gând să aleagă varianta mai ușoară – să participe ca alergător, nu ca voluntar.

S-a terminat cam repede coborârea, din păcate. Mai vreaaau! O iau spre Măgura cu un ritm cam scăzut. Dacă ar putea să mănânce altcineva în locul meu și să-mi transfere energia… ce bine ar fi. Deschid un gel pe urcarea spre Măgura și mă chinui să iau din el. Intră doar o gură. Ok, nu insist. Stomacul se revoltă așa că-l las în pace. Nici apa nu-mi face bine. Noroc că nu-i cald și pot rezista fără. În fața mea e un tip care merge. Eu alerg și am aceeași viteză cu el. Încep să fiu geloasă :)) Dacă o dau in mers, rămân în urmă. Nu-i corect 🙂

Comentariile legate de cum sunt îmbrăcată cam curg în jurul meu. Le iau ca pe o chestie simpatica la început, o grija a celorlalți față de mine. Dar unele sunt oarecum răutăcioase. Încerc să-i asigur pe toți că am de toate în rucsac și că le mulțumesc pentru grijă. Lumea crede că-s dopată cu țuică se pare…  M-au mai întrebat în Italia la punctul de alimentare de la un maraton dacă nu vreau niște vodcă. Interesant ce inspiră fața mea câteodată.

Ieșim din Măgura și chiar la intrarea în pădure ne așteaptă un alt grup de susținători voioși. Îmi mai aduc aminte că-s la concurs și că e cazul să mai și alerg pe urcare. Așa că mă pun pe depășit și dau palma cu eroii care stau în ploaie și ne încurajează. Panta se mărește, ritmul scade, vorbele încep să curgă. Am zis că nu mai stau la povești la concurs, dar hai că mai fac o excepție 🙂 O coborâre scurtă și cu noroi zdravăn mă trezește iar la viată. Hai nu pe bune… nu există oare un concurs pe munte fără urcări?

E fain de data asta la MPC că mă intersectez cu alergătorii mai rapizi. După ce trec de stână o văd și pe Adriana (Ploșniță). A făcut deja bucla și aleargă spre finish 🙂

Ajung la următorul punct de alimentare – La Table. Deja? Nici apă nu am în ce să pun că n-am apucat să beau mai mult de câteva guri. Mă opresc totuși și completez unul dintre flaskuri cu izotonic. Poate o să am nevoie mai încolo. Noroiul mi-e prieten, iar bălțile mi-e lene să le ocolesc. Când ieșim din pădure mă întâlnesc cu Katharina care s-a oprit să se îmbrace. Marlene Mititeanu rezistă cu brio frigului, ne încurajează și face poze. Bucla vine cu ceva mai mult frig. Dar cât timp sunt în mișcare e suportabil. Realizez că mi-a cam înghețat fruntea. Până mă întreb dacă să-mi scot băscuța sau bentița groasă din rucsac, reintrăm în pădure și se mai încălzește atmosfera. Mă cam încearcă foamea deja. Habar nu am cât timp a trecut de la start, cu ce viteză am alergat și nici n-am chef să mă uit la ceas. Oricum n-am cu ce să compar. Mi se pare inutil. La întoarcere mă intâlnesc cu Viorela și Raluca, care urmează să intre în bucla buclucașă, adică friguroasă. Par vesele și destul de în formă. Gata, înapoi la punctul de alimentare. De data asta iau din mers o bucățică de halva care intra foarte bine. Vai, vai cât de greu trebuie să fie pentru voluntari pe vremea asta.

Ploaie, ploaie și iar ploaie până ne întoarcem la zăpadă, pe ultimul urcuș al cursei. E un traseu din Crai pe care n-am mai fost. Chiar mi se pare foarte tare alternativa aleasă. Na, nu se compară cu traseul clasic, dar pentru o varianta safe, chiar e interesantă. Să mă bucur cât mai pot de ruta asta, căci finalul o sa fie pe forestier și-acolo o să-mi scadă clar entuziasmul. Urcăm prin zăpadă, într-un șir indian ceva mai rarefiat de data asta. Încetișor, cam prea încetișor. Și simt cum mă cuprinde lenea. Probabil s-au cam dus resursele de energie. Un gel și-o bucățică de halva… cam greu să susțină o cursă d’asta. Dar îmi revine spre final cheful, probabil cu gândul la coborârea de după. Și de bine ce vreau să urc mai tare tipul din fața mea încetinește. Ba chiar mă oprește ca să facă poze. E tare frumos pe aici, dar hai să ne mișcăm mai cu spor – e acum în gândul meu. Zâmbesc și mă ia nerăbdarea de alergare. Așa c-o iau la goană (nu tare) cu prima ocazie.

*Foto credit: Laura Belmega

Cred că a înghețat și timpul de la frig că parcă imediat ajung înapoi la Curmătura. Dau s-o iau spre punctul de alimentare când îi văd pe cei pe care tocmai îi depășisem că fac dreapta. A, deci nu trebe să mai trec pe la cabană. Mă întorc și-o iau la fugă pe coborâre. Un nou prilej de bucurie care se prelungește mai mult decât îmi aduceam aminte. În timp ce țopăi printre rădăcini mă întâlnesc și cu Lucian Clinciu care mă felicită că am rezistat așa îmbracată. Nu mai știu exact cum s-a exprimat. Deja am instinctul de a explica că am totul în rucsac, că-s ok, după ce am auzit deja un milion de comentarii. Dar mă liniștește și mă face să înțeleg că nu se ia de mine. Plec mai departe parcă și mai cu zâmbetul pe buze. Am apucat să mai alergăm puțin până am dat de forestierul cel distrugător de pasiune. Gata, s-a terminat și MPC-ul. Mai sunt vreo 7 km de alergare lejeră până la finish.

*Foto credit: Laura Belmega

Nu se poate! E lume la cățărat :))  Uau, de alergat e ok, dar de urcat pe stâncă în condițiile astea trebuie să fii masochist, nu glumă. Oricât de dor îmi e de stâncă, parcă aș aștepta o vreme mai ok.

Foto credit: RaceHub

Încă n-am nici cea mai vagă idee cât timp am făcut până aici sau câți kilometri. Poa’ să fie 5 ore sau 9 ore. Chiar nu pot aproxima. Mă distrează gândul ăsta acum, dar tot n-am chef să mă uit la ceas.

Sunt bucuroasă că am luat startul, că m-am plimbat prin zăpadă, că am trecut pe la Curmătura. Mi-a plăcut. Acum îmi rămâne doar să mă gândesc la dușul fierbinte care mă așteaptă la pensiune până trece bucata asta plictisitoare. Oare cu ce pace alerg? O parte dintre alergătorii pe care i-am depășit prin pădure mă depășesc pe aici. N-am șanse să țin pasul cu ei. Sau poate doar n-am suficientă dorință să trag de mine pe zona asta.

Gata și cu forestierul. Începe asfaltul și se apropie o fată de mine. Trecusem pe lângă ea pe coborârea de la Curmătura parcă. Curând mă depășește și încerc să țin pace-ul ei. Mda, nu-mi iese. Aleargă mult prea tare pentru capacitățile mele de plat. Încă puțin și gata. Ajung bucuroasă la finish și, în sfârșit, simt că mă pot îndopa. Doamne cât de bună-i plăcinta asta cu mere! Nu mă mai satur. Mai mușc din plăcintă, mai felicit câte un alergător, până simt că mă ia frigul. Ultima parte prin ploaie, pe forestier, a spălat și noroiul de pe picioare care-mi ținea de cald :))  Mai primesc o ultimă pălmuță verbală de la un alergător pe care se pare că l-am deranjat că nu ajungea la plăcinta de la finish…. mă întreb dacă frigul de azi a înghețat vorba frumoasă și revin la starea mea de fericire că am terminat și MPC-ul de anul ăsta.

Foto credit: Ciufu Mihai Stefan

Foto credit: Octavian Andrei Ivanov

Reușesc să-l sun pe Ștefan să-i zic că am ajuns. El îmi trimisese deja mesaj că a terminat. Ce mă bucur că n-am mai dat de el pe traseu! Rămâne să-l aștept să mă culeagă cu mașina. Doar că așteptarea se cam lungește și nu mai reușesc nicicum să dau de el să-i zic c-o iau în alergare spre pensiune. Mă ajută Octavian cu uscatul telefonului. Poate poate își revine. Ajunge și Cristi imediat. Mă întreb pe unde l-am depășit căci știam c-o luase binișor în față. Îmi cam intră frigul în oase dacă mai stau mult pe aici. Dar apar curând băieții și mă așteptă dușul ăla fierbinte la care visez de o oră!

A reușit Craiul să mă farmece și de data asta și-acum mă simt de un milion de ori mai bine decât de dimineață când asteptam startul. Ha! uite că se poate și un MPC fără crampe. Ușor lălăit, dar na, să dăm vina pe condițiile meteo, nu? Mi-a plăcut peste așteptări experiența cu MPC-ul alternativ, iar vorbele ușor răutăcioase pe care le-am mai auzit în timpul cursei o să le dau uitării.

Între timp așteptăm semne de la Vio și Raluca. Încearcă Ștefan să le sune, dar îmi imaginez că n-are nimeni chef să cotrobăie după mobil. Cred că unicul gând al lor acum e să ajungă mai repede la finish. Cât ne lălăim pe la pensiune reușim să ratăm momentul sosirii lor. Fuga, fuga să le recuperăm și să le facem o poză noroită 🙂

Urmează o seară lungă la premiere, cu burțile lipite de spate. Avem o foame de lup și tot sperăm să mai apucăm restaurantul deschis. N-a fost să fie, dar măcar ne-au luat Alex cu George mâncare la pachet. Ne bucurăm și de revederea cu Mike și Radu, care-au dat o fugă de la Brașov. Noroc că ne-au adus ei ceva de ronțăit. Poate nu toată lumea înghite seara lungă de după, dar eu mă tot ambiționez să rămân până la final. E ceva ce-mi place, deși îmi simt puțin răbdarea încercată. Dar pe bune acum… au stat voluntarii o zi întreagă în ploaie și frig să ne facă nouă ziua mai frumoasă și nu rezist eu câteva ore, pe scaun la căldurică? Singura greșeală a fost că n-am mâncat înainte și de… nevoile primare își spun cuvântul acum. Îmi place toată experienta asta și tot ce vor organizatorii să transmită.

Ieeei, cu Vio la premiere 🙂

*Foto credit: Race Hub

Ce mi-ar mai plăcea pentru anul viitor: să-i văd pe voluntari pe scenă, să răsune mulțumirile noastre și să fie liniște în sală când cineva vorbește pe scenă. La socializare se poate sta și pe hol (și asta-i o parte importantă la MPC)

MPC drag, ne vedem la anul! Poate o să fie cu noroc și-o să ne bucurăm de traseul clasic. Dar ce tot zic asta? A fost perfect pentru mine de fiecare dată. De 6 ani zburăm în România, în primul wekend din octombrie și n-avem de gând să stricăm tradiția.

Cursă Monica

Cursă Ștefan