Perioada: 05.11 – 11.11.2015.
Destinația: Italia – Valtellina, Sondrio, Bormio.
Echipa: Ștefan, Monica, Simona, Sara, Jonas, Mike, Vio și Doru.

Mini-vacanța în trei acte: 1) Nebunia culorilor. 2) Teroarea căldurii. 3) Liniștea finală.

Highlights: adunare mare; “apă, apă, vreau apă”; cafenea, cafeluță șî-nternet; “No problem. The cat is here”; Limoncello și-ar mai fi…

Marea întâlnire din Italia se apropie cu pași mai rapizi decât mă așteptam. Mai vreau timp de planificare, antrenament și liniște, dar n-am de unde să le cumpăr. Ne-am strâns 8 persoane din România, Germania și Suedia, pentru a treia ediție a maratonului la care ne-a corupt Marco să mergem – Valtellina Wine Trail 2015. La cum mă știu visez să plouă, dar ținând cont că ceilalți vin pentru prima dată în zonă, accept că ar fi mai frumos cu soare, ca să se poată bucura de priveliște. Dar la caniculă în munți, la început de noiembrie, chiar nu mă așteptam. Pentru plimbări vremea era perfectă, însă pentru alergare a fost dureros de cald.

Berlinul nu e tocmai locul unde să te antrenezi pe căldură. Probabil ar ajuta mai multe exerciții cardio pentru a face față la maratoane în zile însorite.

Joi seara avem zbor către Milano. Simo ajunge în ultimul moment la aeroport după ceva încâlcituri cu transportorul în comun și cu mult stres pe cap de la birou. Îi stă gândul doar la muncă și la cum să rezolve una alta. Amândouă suntem în căutare de net ca să putem lucra. Stupid, stiu.

Ne luăm mașinuca și ajungem noaptea la pensiunea de lângă Sondrio, unde ne asteaptă Viorela si Doru să ne deschidă. În sfârsit liniște. Îmi vine să rămân afară peste noapte. E cerul plin de stele și aer curat de munte. Pfff…ce ușor se risipesc gândurile negre aici.

Să te dai jos din pat, să faci doi pași până în curte și să privești răsăritul în aerul rece de dimineață pare suficient ca ziua să înceapă bine.

După un mic dejun copios plecăm către Bormio cu mașinile, în ideea de a ajunge în celebrul pas Stelvio și a face o plimbare. Din păcate tocmai azi s-a închis așa că ne mulțumim cu admiratul peisajului din jur. Zadele îngălbenite fac tot jocul.

Ne orientăm pentru un nou loc de plimbare. Lăsăm mașinile în Bormio și o luăm la pas lejer în sus. Nu vrem să exagerăm, ci doar să punem puțin sângele în miscare.

Pe la jumătatea drumului facem pauză de prânz, într-un loc amenajat cu mese. La una din ele un localnic își bea liniștit cafeaua în timp ce sculptează o floare de colț în lemn. Mai sunt și alți drumeți, dar nu cât să deranjeze aglomerația. Ne întindem puțin pe iarbă în încercarea de a ne relaxa la aer curat.

E un traseu ușor, pe la baza munților, cu priveliști care-ți fură ochii. Mă minunez (dar mă și sperie puțin) de cât de cald este. O să fie o zi interesantă mâine. Amândoi visăm să terminăm maratonul mai repede decât anul trecut. În mod normal ar fi fezabil ținând cont că suntem ceva mai antrenați. Așa credeam… realitatea a fost alta.

Spre seara, mai mergem la o plimbare scurtă prin Bormio, la ultimele cumparături, apoi la un ceai în centrul orașului Sondrio, în locul de finish de mâine.

Întorși la pensiune, mai rămânem la o gustare și o bere. Dar nu mult, că mâine-i ziua cea mare. Și acum hai să ne pregătim bagajul. Rucsaci, numere, batoane, geluri. Un somn lung și bun n-ar strica. Că e aproape miezul nopții, iar noi ne hlizim la aparatul foto…asta-i altă poveste.

 Ziua cu maratonul.

Pregătiri de dimineață, grabă către gară pentru a prinde trenul, cafeluța și țigara pe drum. Încep să am emoții. E clar nu se poate altfel. Mă decid la fusta si tricou, chiar dacă-i încă răcoare afară. Și tare bine am făcut.

Nu am strategie pentru azi. Alerg cât și cum pot. Încerc doar să nu mă lenevesc. Keep running.

Ștefan a luat-o la goană încă de la start. L-am pierdut repede din vedere. La primul urcuș e înghesuială și mai mare față de anii trecuți. Tot nu m-am învățat minte să alerg mai tare la început că să nu prind haos aici. Câteva minute de așteptat, apoi vine o zonă alergabilă unde măresc viteza cu toate că nu prea pare să țina cu mine corpul.

Ceva se întâmplă și cu traseul. L-au modificat iar față de anul trecut și nu apuc să mă obișnuiesc cu vreo urcare sau coborâre că se schimbă imediat panta. E atât de cald! La fiecare spălare pe față simt puternic gustul de sare. Puțină ploaie sau umbră, vă implor! Dar nu, degeaba suntem în munți, în noiembrie. Soarele face mișto de noi. Asta e acum, nu e ziua mea așa că mă pot bucura de alergare și priveliște. Un timp mai bun la maraton e deja o țintă pierdută pentru mine.

Pe la jumătatea maratonului simt deja că mă pierd. Am senzații care mai de care, cu stări de amețeală. Mi-e incredibil de greu să alerg pe temperaturile astea. Devine mai mult o luptă pentru supraviețuire decât una pentru o alergare mai rapidă. Însă buna dispoziție nu mi-o pierd. Ba chiar râd, zâmbesc destul de mult când vad cât trebuie să trag de mine. Probabil mă ambiționează condițiile cu care nu sunt obișnuită.

Foto credit: Fabio Vedovatti

*Foto credit: Vittorio Vaninetti *Viorela în a doua jumătate a semimaratonului

Mai aveam cred mai puțin de 10km până la finish când mă intersectez cu Ștefan. A fost mult în fața mea în prima jumătate, dar în a doua parte am început să recuperez. N-am fost singura din pacate care s-a topit sub soare.  Nu pare în ce mai bună formă. Să stau, să o iau înainte? Până la urmă ne apropiem amândoi de finish, fiecare în ritmul lui. Cum s-a mai și răcorit afară, mi-a revenit puțin și forța, mărind viteza pe final.

*Simo la final de semi

A fost al naibii de greu, în principal din cauza căldurii presupun. Și parca a fost mai mult asfalt față de edițiile anterioare. Nici vin n-am gustat pe traseu, dar m-am îndopat cu apă la toate punctele de hidratare si la toate țâșnitoarele/fântânile din sate. Ceva a fost puțin ciudat la ediția asta. Am terminat într-un timp mai mare decât anul trecut, deși parcă am tras mult mai tare…

Sara a avut din păcate ghinion și si-a sucit glezna pe traseu. A fost nevoită să renunțe.

*echipa de finisheri

Am supraviețuit, gata. Acum ne putem bucura de mâncare, băutură, de lumea din jur și de frigul care ne cuprinde odata cu lăsarea serii :).

Din ziua de după maraton încercăm să storcem tot ce putem. Mare parte din echipă pleacă la prânz spre aeroport așa că încercăm o ultimă plimbare de grup prin împrejurimi. Întoarcem harta pe toate părțile și alegem o zonă cu un lac unde să mergem cu mașinile. N-am fost prea inspirați, dar ne-au mai trecut ceva peisaje plăcute prin fața ochilor. Ne oprim până la urmă la o terasă, la soare. Nu mai avem timp de drumeție.

Pe la 1 la prânz se înghesuie 5 în mașină și gonesc spre aeroport. Cam târzior, dar au reușit cu ceva peripeții să ajungă la timp.

Rămânem doar trei: eu, Ștefan și Simo. Începe actul 3 🙂

Ochim pe hartă un traseu și o luăm încetișor la pas. E genial – un traseu plăcut, temperatură ok pentru drumeție, fără aglomerație și fără un plan clar.

După un urcuș merităm o poieniță, nu?

Locul ne ademenește la leneveală, la soare.

Și poza la care am râs în hohote (Simo, scuze, dar asta-i poză de profil de piți):

De aici încercăm o coborâre pe alt traseu, dar ne abatem binișor de la el și ne avântăm prin pădure. Dacă apuci să mă intrebi într-o tură pe unde s-o luăm….e grav, că e posibil să nu mai vezi poteci și semne o bună bucată de timp.

După ceva bălăureală tare plăcută ieșim într-un traseu fain și pustiu. Nu pare prea bătătorită zona asta.

E lumea noastră aici. A picat excelent plimbarea.

Bine, bine, dar noi acum încotro?

Ne întoarcem in Sondrio si ne adăpostim într-un bar, încercând să stabilim ce facem în continuare.

Simo descoperă ce dau pe gât localnicii, pahar după pahar și își comandă la fel.

Oboseala ne cam cuprinde, iar de dormit n-avem unde. Conducem până într-o mică parcare de lângă Bormio și adormim toți trei în mașină. Ținta pentru mâine este să mergem la băile termale. Prea comod n-a fost, dar am supraviețuit, iar la 7 dimineața ne clăteam ochii în culorile pădurii de lângă noi. După o plimbare scurtă de dimineță pe o potecă din apropiere o luăm spre Bormio că ne trebuie cafeaua de dimineață și avem și puțin de lucru. Cam picăm de somn și de foame. Cafea, laptop… și imediat se face 12. Facem cumpărături de la market, refacem stocul de bresaola și găsim o masă perfectă prin centru pentru ospăt.

Continuăm ziua cu o baie în micuțul bazin cu apă termală. N-am stat mult, dar a fost plăcut și ne-a pus pe picioare. Față de anul trecut, acum e soare și plin de lume la scăldat. Oameni buni… e noiembrie! N-ar trebui să vină iarna?

Ce să mai facem azi? Găsim o vale pe hartă și hai să vedem cum e.  Poate găsim și o pensiune pe drum.

Cam mustăcim și ne punem pe căutat cazare pe net. Parcă merităm un somn bun și un duș. Facem rezervare și o luăm către apartament. Când ajungem, Ștefan o sună pe tipa care trebuia să ne aducă cheile și îi spune foarte frumos să nu se grăbească că el a găsit cu ce să-și ocupe timpul: “Don’t worry. There is no hurry. The cat is here” :)). Până n-a închis convorbirea nu și-a dat seama cum a sunat. Locul de cazare găsit e o mică bijuterie la marginea orașului Bormio. Are până și un șemineu pe care am vrut să-l folosim, dar n-am mai apucat.

Nu vrem să ne lenevim însă. Doar nu ne culcăm așa devreme. Ne împrospătăm și ieșim în centru. Câțiva kilometri de mers pe jos, cu miros de bălegar și de fân pică bine. Iar Limoncelo, noua băutură descoperită pică și mai bine.

*adulmecând mirosul de fân după o mică băută în oraș

Și uite-așa s-a mai dus o zi. Începem parcă să ne mai relaxăm, iar stresul cu munca să se estompeze.

Pentru ultima zi, dacă tot suntem cu forțe proaspete după o noapte dormită în pat, ca oamenii normali la cap, ne rămâne să facem o drumeție.

Cald e în continuare, dar pentru plimbare e fix cum trebuie.

Traseul trece pe lângă niște bărăci construite in 1935 – “Casermetta Corpo di Guardia”. Erau 80 de oameni adunați aici când a venit ordinul ca jumătate din ei să fie trimiși în Africa. Au fost adunați toți în fața barăcilor, au pus numele lor într-o cască și au tras la sorți. O parte dintre ei au leșinat când s-au auzit strigați și mulți nu s-au mai întors din Africa. Ți se zbârlește părul când citești d’astea.

Nici pe traseul de azi nu prea ne intersectăm cu lume. Îmi place zona asta.

Ritmul e lejer, picioarele au cam uitat că au fost supuse unei maraton deja.

Dar să ne ținem de potecă într-una nu ne e în fire. O luăm și de data asta pe lângă… nu ne putem abține și nici că ne pare rău.

Cei trei copii fericiți, respirând aer rece și curat:

Apusul îl prindem pe drum, iar la final ne punem pe o mică alergare, dar cu bucurie mare.

În câteva ore trebuie să fim la aeroport, în Milano și e clar deja că n-o să fie ușoară noaptea asta.

Seara mergem iar în Bormio să mâncăm, apoi o luăm spre aeroport, pe un drum nu tocmai potrivit. Serpentine zdravene și 3 oameni obosiți și fericiți în mașină.

Mai tragem un pui de somn în parcarea unde am lăsat mașina, cam la 2 km de aeroport și la prima oră de dimineață o luăm pe jos spre terminal. Că am greșit parcarea…asta nu mai contează. Cine mergea cu frontalele la 6 dimineața, după 3 ore de dormit chirciți… sperând să prindă avionul? Și avem în față o zi de muncă. O să fim foarte eficienți :))

 

Sâmbăta cu maratonul:

Plimbarea de duminică:

Traseul de marți: