Data: 23 august 2015.

Destinația: România, Județul Argeș, Vârșești.

Nu mai fusesem de mult timp la țară, iar pe Ștefan îl ameninț de când ne-am cunoscut și tot nu reuseam să facem un ocol pentru o plimbare prin sat. Uite că am ajuns de data asta, din păcate printr-o împrejurare nefericită. Acum gata, și mamaie și tataie se odihnesc împreună, întorși pe pământurile dragi lui “motănelu’ ” – cum l-a poreclit verișoara mea pe tataie. Stătea în București, dar venea în fiecare vară la Vârșești. Mai punea câte o cărămidă la casă sau mai planta un copac în curte. Acum e pădure și în curte :). Multe s-au schimbat față de cum era când veneam aici în copilărie. Nu mai sunt nici caprele, nici găinile în curte, nici grădina plină de legume. Nici ouă pitite peste tot pe care le căutam mereu cu interes. Nici străbunica, nici mamaie, nici tataie. Dar liniștea a rămas. Și cum terenul familiei e mai departe de drumul principal al satului, pe o ulită care se termină în casa veche, chiar la marginea pădurii, liniștea e la ea acasă aici.

 

Mă așteptam să mă umflu cu prune și să-mi chinui burta ca de obicei, dar n-a fost să fie. A fost secetă anul acesta și am găsit doar câteva sfrijite. Chiar și așa tot gustoase au fost. Merele în schimb erau destul de multe și delicioase, normal. Doar Ștefan a reușit (asta așa…ca să-l bombăm și pe blog :)) ) să le ia pe cele mai mici si mai pline de viermișori înainte să plecăm. În casa la care muncea tataie n-am intrat că n-aveam chei, dar i-am făcut un mic tur în casa veche, care era cândva așa frumoasă. Acum au acoperit prispa și și-a pierdut din farmec, dar interiorul l-au păstrat. Măsuța rotundă unde trântea străbunica mămăliga e pusă la păstrare în podul cu comori. Cică toată lumea din familie a întrebat de ea.

În drepta casei e veche bucătărie de vară, construită în 1935 și peticită ici-colo. Tot aici era locul unde stăteau caprele (în stânga) si găinile (mai în spate). Acum e doar spațiu de depozitare pentru unelte si alimente.

După ce mâncăm bunătățile cumpărate din piața de la Obor pornim la o plimbare. Cum ieși din curte, ai de mers câteva sute de metri pe o potecă până intri în pădure. Cobori puțin, urci și dai de livada mare de pruni. Aici liniștea e si mai profundă. În pădure din păcate găsești acum aruncate sticle de plastic pe care sper să ajung să le culeg la următoarea vizită. De bine ce au pus nu știu câte tomberoane în sat, s-au apucat să murdarească pădurea asta frumoasă de stejari :(. De livadă nu mai are cine să se îngrijească și prunii sunt deja cam bătrâni. A plouat acum câteva zile pe aici puțin, dar tot se mai văd crăpăturile în pământ de la seceta de anul acesta. Cică nici ciuperci nu se mai fac așa multe că le-au tot smuls cu tot cu rădăcină.

*liniște, în livada cu pruni

Ne întoarcem, mai povestim puțin cu rudele care stau aici pe timpul verii și o luăm la pas, prin sat, până la cimitir. Dacă mai stăteam câteva ore cred că aflam istoria tuturor din sat. Se dă “bună ziua” ca pe munte aici. Pe oricine vezi, saluți, chiar dacă nu cunoști. Și nu durează mult până să intri în vorbă și să fii informat de tot ce se petrece pe aici. Printre altele, toți se plâng de “pirul ăsta care crește ca nebunul peste tot” (iarba adică).

*pe ulița care duce spre casă

Ștefan observă că în fața caselor stau multe cruci vechi, iar eu habar nu am care-i treaba cu ele, dar ne-au lămurit rapid sătenii. Era un obicei pe vremuri care s-a cam pierdut – să ridici o cruce acolo unde-și lasă omu’ sufletul și cum mai toți mureau liniștiți acasă,se ridicau crucile în fața gardului, la drumul mare. Unele sunt și acum îngrijite, altele sunt uitate.

 

Lângă pământul proaspăt răscolit e și poza bunicii, care s-a dus acum câțiva ani, cu toate că încă mi-o închipui în bucătărie pregătind d’ale gurii pentru toată familia. Ce frumoasă a fost! Aste pe lângă celălalte un milion de calități.

*mamaie, în tinerețe

Multe case sunt renovate, dar puțini au păstrat forma veche. Am dat de o căsuță care seamănă cu cea veche a noastră. Am aflat că bătrâna care locuia aici s-a dus si acum e doar o altă casă părăsită.

Când ne întoarcem de la biserică nu reușim să scăpăm de un cuț mic și drăguț. Ne urmărește până la mașină, în fața casei, iar rudele se sperie când observă că-i fetiță. Asta înseamnă că face pui…

Ne conving să urcăm cuțu în mașină și să-l lăsăm la drumul mare, acolo unde a început să se ia după noi. Dar un vecin ne vede și începe scandalul, crezând că e al nostru si vrem să-l lăsăm pe străzi. Cică s-au chinuit mult să scape de câinii comunitari că vin mulți de prin alte părți și-i abandonează în sat. Îi înțeleg, dar când vine vorba să te înțelegi cu unii oameni, mai ales după ce au băut bine… ți se urcă sângele la cap. În sfârșit, ne ajută alți vecini si reușim să scăpăm de gura celui care zicea că ne dă pe mâna poliției. E o adevătată artă să reușești să te înțelegi cu toți vecinii din sat.

Poate mai ajung curând pe aici să sap prin grădină, că mi-e dor de ceva muncă fizică. E frumos la țară, dar nu-i ușor traiul aici. Măcar de vreo 2-3 ani există și apă curentă, cu toate că în ultimele zile nu prea a fost din cauza secetei și firicelul care se mai scurgea era maro cică… Noroc că mai există încă cineva care are cât de cât grijă de casa veche.