Drumeție, alergare și îndopare cu afine în Munții Uriașului, Cehia

Perioada: 29 – 30 august 2015.

Destinația: Cehia, Munții Uriașului – Riesengebirge, cascada Mumlavský, Vf. Szrenica (1362m), izvorul Elbei, Elbfall (Labský vodopád), cascada Pancava (Pančavský vodopád); pornire din Harrachov.

Echipa: Ștefan, Monica, Adi, Elena, Radu, Eliza si Angi.

După o alergare în parc din timpul săptămânii se înfiripă ideea de a pleca în weekend pe undeva, de data asta în grup mai mare. Îmi aduc aminte de o cabană mai micuță din Cehia pe lângă care am trecut anul trecut într-o tură cu bicicletele și propun destinația. Nu se opune nimeni. Important e să mergem la munte, undeva accesibil. Alex face rezervarea la cabană și e singurul dintre cei anunțați care renunță la plecare. Rămânem șapte, cu două mașini și o încercare de a pleca e la 6 dimineața. Se întârzie puțin, dar oricum plecăm la o oră decentă. Drumul însă e cam prost la dus, prin Polonia și ajungem la destinație pe la 12.30. Nu-i rău, până la cabană fiind mai puțin de 10 km cu urcare lejeră.

*Mumlavský vodopád

Probabil dacă ajungi la prima oră aici sau în extrasezon e chiar plăcut. Râul și micile cascade de la începutul traseului sunt faine și te atrag pentru un scăldat pe căldura asta. Dar planul e să ajungem la cabană, nu să ne bălăcim.

În apropierea cascadei, în prima parte a traseului, e cam aglomerat, dar lucrurile se liniștesc curând. Însă cum prima jumătate din traseu pare a fi pe un drum asfaltat, chiar dacă e închis pentru mașini, decidem s-o luăm aiurea în sus, pe un drum forestier, fără marcaje.

Nu trece mult până observăm tufele pline de afine și începe îndoparea. Elena e campioană la cules, urmată, cred, de mine :).

Drumul forestier cotește la un moment dat la stânga, iar noi trebui s-o luăm mai spre dreapta așa că o luăm aiurea, în sus, prin pădure. Pare a fi un vechi drum forestier acum acoperit în totalitate de mușchi și tufe de afine. Suntem singuri cuc pe aici și sperăm să nu ne împotmolim.

Urcăm încet, pe un covor extrem de moale, ne mai afundăm din când în când în udătură și facem opriri dese pentru cules si mâncat afine. Multe, multe, multe si extrem de gustoase.

La un popas mai lung Ștefan reușește chiar să ațipească puțin. Unii mănâncă, alții își controlează corpul de ciupituri, iar eu și Elena golim încetul cu încetul tufele din jur.

Încă puțin și dăm de drumul asfaltat pe care am mers anul trecut cu bicicletele vechi. Nici pe aici nu e lume și o luăm încetișor la pas până dăm de râu și-i urmăm imediat exemplul Elizei – descălțarea și bălăceală în apa rece. O răcorire extrem de binevenită.

*Dancing alien queen

*orice pentru încă un pumn de afine

Am mâncat deja un milion de afine și tot nu mă satur. Aud tufele cum mă strigă și nu rezist tentației de a mă opri iar și iar.

Ajungem la cabană însetați și comandăm din start câte două pahare mari de suc. Ne întindem pe iarbă la o vorbă. Era în plan o alergare, dar nu prea ne simțim în formă, iar cina o putem lua doar între 7 si 8 seara, adică în curând. După lungi negocieri decidem să facem un sprint, cât să nu zicem că n-am alergat – 1 km de coborâre si unul de urcare. Apoi vom fi gata de masă. Elena face o plimbare până pe vârful Szrenica, iar restul rămân la bere.

Cei doi km au reușit să scoată untul din mine – a fost cea mai rapidă coborâre de-a mea de până acum cică, iar la urcare n-am mers deloc, am încercat să alerg până la final. În concluzie, măcar un deal de 100m de aș avea lângă casă și m-aș putea rupe rapid.

Mâncarea la cabană a fost ok, ciorbița de usturoi de-a dreptul delicioasă. Aș încerca să fac și acasă.

*șușoteli de cabană

După apus, mâncați și relaxați, dacă tot e lună plină, ne hotărâm să facem o plimbare de grup până pe vârf, de unde se vede fain în zare, spre orășelele luminate din Polonia.

*vedere spre Polonia

La întoarcere rămân în urmă cu Ștefan și dăm nas în nas cu trei căprioare. Nu s-au speriat din prima si am mers puțin pe lângă ele :). Gata, acum la somnic bun în paturile cu așternuturi ca la hotel. Stăm toți în aceeași cameră.

*la cafeluță

De dimineață ne gândeam să ne trezim devreme, înaintea celorlalți și să dăm o alergare până mi-am dat seama că barul n-o să fie deschis de dimineață, iar eu fără cafea și o dezmeticire mai lunguță nu funcționez prea bine. Cum nu ne-am culcat nici prea devreme, am pus ceasul să sune pe la 7 si jumătate. Coborâm la micul dejun, o cafeluță, vorbim cu cabanierul să lăsăm o parte din bagaje și ne echipăm de alergare.

Ceilalți din grup sunt și ei aproape gata de plecare așa că urmează să ne auzim la telefon, să stabilim pe unde ne întâlnim. Nu știm cât vom alerga. E un vis să facem un semi cu cât mai multă urcare, dar să vedem cum ne simțim.

*gata de alergare

E deja cald și primii kilometri sunt pe urcare lină, dar totuși urcare. Simt că mă misc cu încetinitorul și că mă voi topi în curând. Ștefan pare că aleargă relaxat și tare greu îmi pare să mă țin după el. Mereu se ține mai bine decât mine la începutul alergărilor. Mie îmi ia mai mult să-mi intru în ritm. Prima oprire scurtă o facem la izvorul Elbei, unde sunt plăcuțe cu zonele prin care trece râul. În rest, o fântână si atât. O luăm apoi spre creastă și după un mic urcuș gâfâi rău și caut disperată un loc la umbră. Mă ascund câteva clipe la umbra unui bolovan să-mi revin. Pfoai… e abia ora 10; nici nu vreau să mă gândesc cum o să fie pe la prânz. Sper să fim pe undeva prin pădure atunci.

*la izvorul Elbei

Ajungem la o mică cascadă – Elbfall, dar firul de apă e destul de mic și din locul unde am ajuns noi nu se vedea toată. Primăvara probabil e mai spectaculoasă. Lângă, e înălțată o clădire îmensă care nu se încadrează deloc bine în peisaj. Oricum e fain prin zonă, în sfârșit mai vedem și noi niște stânci. Parcă mă simt mai la munte :). Poteca pe care continuăm trece pe lângă cascada Pancava, cea mai înaltă din Cehia – 148 m, dar o ratăm.

Apa rece e o adevărată minune. Vai ce bucurie pe capul meu aici, după ce arunc cu apă pe mine!

*casacada Elbfall / Labský vodopád

Răcoarea nu durează prea mult, din păcate. După un km alergat prin soare sunt iar leșinată și ochii încep să usture de la sarea scursă. Pe aici e deja ceva mai multă lume. Ne strecurăm cum putem pe lângă pe poteca destul de îngustă. Sunt mulți cu copii mici, iar doamna cu papagalul pe umăr era foarte tare.

Harta pe care o avem la noi nu prea ne mai ajută. Fix zona în care am ajuns e acoperită de legenda hărții. Înțeleg că nu e loc de mare interes. Dar cabana Vrbatova Bouda pică la fix. Nu stăm pe gânduri – intrăm să ne luăm ceva de băut și o înghetată. Ne așezăm o leacă pe terasă, radem câte o Kofola și ne continuăm alergarea pe bandă roșie, apoi puțin pe bandă verde până dăm de coborârea până la râu pe bandă albastră. Am tot încercat să-i sunăm pe ceilalți din grup să vedem pe unde ne întâlnim, dar n-a fost cu noroc. Semnalul e cam prost prin zonă.

*Vrbatova Bouda

Urmează o coborâre frumoasă pe bandă albastră până dăm de drumul asfaltat. Pe aici am alergat tăricel; ne-a ajutat și pădurea care mai înlătura din căldura insuportabilă.

La intersecția cu drumul asfaltat, perfect pentru cursiere, e un mic chioșc, unde ne-am mai potolit setea cu un suc. N-a intrat deloc bine zeama galbenă și acidulată; mai bună a fost apa de izvor de lângă.

De aici trebuie să urcăm la cabană să ne recuperăm rucsacii. Soarele ne chinuie crunt pe urcare, dar încercăm să nu o dăm în mers. Încetișor, dar totuși în alergare. Când ne apropiem îmi dau seama că avem deja 18 km și parcă ar fi păcat să nu alergăm un semi, așa că facem un ocol pe la râul în care ne-am scăldat ieri. Pfoai, să stai cu picioarele umflate de efort și căldură în apa asta… o plăcere greu de descris. De aici mă despart de Ștefan. Fiecare alege cum să alerge ultimii 4 km. Ne mai chinuim puțin pe câteva urcușuri si gata, am reusit. 21,2 km și deja simt febra musculară de la fund și puțin de la picioare.

Mai zăbovim puțin la cabană, la un suc, luăm bagajele si pornim către mașină, încercând să dăm de restul grupului. Au mai fost 8 km de coborâre pe un drum asfaltat, dar fără mașini. I-am prins si pe ceilalți spre final.

*e prea cald..

Mă uit cu invidie la lumea care se scaldă în râu. Ce-aș mai rămâne pe aici la o baie! Dar nu suntem cu mașina noastră și lumea vrea să ajungă la o oră decentă acasă.

Mulțumiți de cele două zile pe munțișori, ajungem acasă pe la 10 seara. E clar deja că o să mă chinuie puțin febra musculară :).

Albumul cu toate pozele: aici.

Cabana din Cehia, mai micuță, unde am dormit: Vosecká Bouda.

• am dat aproximativ 20 euro/persoană pentru cazare cu mic dejun si cină (am plătit direct în euro că nu am mai apucat să schimbăm în Coroane);
• e destul de veche, dar se doarme bine, așternuturi curate, camere cu mai multe paturi, au și dușuri;
• o prefer tocmai pentru că este mai mică față de cele gen hotel din zonă;
• ore destul de stricte la mic dejun și cină; dacă nu ziceam ce vrem de mâncare pentru seara, până în ora 18, rămâneam fără (din ce am reușit să înțelegem).

Harta utilă cu trasee turistice din zonă: aici.
Parcare: la marginea stațiunii Harrachov, unde începe și traseul către cabană; ne-a costat aprox 5 euro pentru 2 zile.

Sâmbătă:
*urcușul  către cabană

*alergarea scurtă care a scos untul din mine

Duminică:
*alergarea

*coborârea finală