Data: 13.06.2015.
Echipa: Ștefan, Viorela, Monica.
Destinația: Bucegi, Padina – Vf.Omu.

Iupiii, weekend romantic în Bucuresti. Vine Ștefan pentru două zile și plănuim să ne relaxăm – să citim, să stăm pe balcon la o cafea, să ne plimbăm prin parc… oricum activități liniștite. După un drum de 1800 km cu mașina, prin caniculă și fără aer condiționat (noroc că am fost singură si am putut merge cu toate geamurile deschise), apoi zile nebune prin București, ba la birou ba în fugă pentru rezolvat diverse, nu sunt în cea mai bună formă. Vreau somn! Fie, rămâne să ne odihnim. Viorela pe de altă parte visează la o primă alergare pe munte. Uf, încep să mă mănânce deja tălpile. Aflu de la Radu de un concurs în Bucegi și-i zic și lui Ștefan. În clipa următoare, aflu că a dat e-mail de înscriere :)). Oh, well, e clar – weekendul va arăta cu siguranță asemănător cu cele obișnuite. Pare că nu putem sta locului. Eu nu mă înscriu totuși la concurs căci nu vrea să mă distrug înainte de primul ultra care vine într-o săptămână și aleg să merg cu Viorela la prima ei alergare pe munte. Mă gândeam la un traseu drăguț, pe care nu am mai mers de ani buni, de la Peștera la Piatra Arsă. Ar fi fost o inițiere bună – diferența de nivel destul de mică, peisaje frumoase.

Vineri spre sâmbătă noaptea fac rapid un băgăjel, pe la 1 juma trec pe la Viorela să o iau si ne îndreptăm să-l culegem pe Ștefan de la aeroport. Pe la 3 si ceva noaptea ajungem la Sinaia și ne îngrozim de cât de puțin mai avem de dormit până va suna ceasul. Cu toate astea mai stau la un ceai și la un schimb de vorbă cu bunica. Cum n-o să particip la concurs, nu-i mare bai.

*un drum perfect pentru o tură cu bicicleta

Startul se va da la ora 10, dar nu stim cum e drumul până la Peștera, plus că ar trebui să fim la cel târziu ora 9 acolo. Plecăm din timp. Drumul este suprinzător de bun, în mare parte proaspăt asfaltat. Așa că ajungem mult mai devreme decât ne-am așteptat și ne întindem la o cafea pe terasă la Hotel Peștera.

Ștefan se înscrie, iar noi două ne gândim pe unde să alergăm. Și uite așa îmi iese din gură întrebarea care avea să schimbe cursul linistit al zilei: “aveți o recomandare pentru o primă alergare pe munte?”.
Răspunsul de la organizatori vine rapid:
“Da, concursul.”
“Nu, serios acum. Ceva lejer, de ințiere?”
Încă câteva vorbe și ne vedem înscrise. Ups, la asta nu mă așteptam. Viorela nici atât.
Atinge Omu! să fie!
Încă mai e timp până la start. Încercăm o usoară încălzire, apoi mă retrag undeva mai departe de restul lumii să-mi fumez țigara. Mi-e jenă cu toată atât de multă lume sportivă în jur. Dar se pare nu nu trecem neobservate. Parcă ar fi ghicit persoana cu camera că aș face orice să mă ascund de ea. Toate filmarile din copilărie sunt cu mine fugind sau ascunzându-mă pe sub mese.
Încerc să scap cât mai repede de conversație. Noroc cu Viorela că preia ștafeta.

Realizez că va fi mai mult o plimbare frumoasă pe munte si nu chiar o alergare de concurs, dar tot încep să am emoții. Oare o să-i placă? Să trag de ea sau s-o temperez ca să nu se accidenteze? Habar nu am. De plăcut nu cred ca are cum să-i nu-i placă. Îi place pe munte si alergarea. Acum vor fi amândouă în același timp :).
Gata, s-a dat startul :). Ștefan o ia înainte. Îl scap rapid din aza vizuală. Noi două o luăm încetișor către Omu. Mai alergăm câte puțin pe porțiunile mai plate, în rest mergem în pas vioi. Începe rapid maratonul pozelor pentru mine. Măcar atât să fac – să fiu fotograful personal pentru prima cursă pe munte a Viorelei – dacă nu stiu cum altfel să mă fac utilă.

Peisajul mă trezește definitiv. Nu mai fusesem de mult prin locurile astea dragi, iar la Omu am ajuns mai des iarna decât vara.

*Foto credit: organizatori/colaboratori Atinge Omu

Ultima bucată din urcuș e mai solicitantă si vremea începe șă se strice. Oare ne paște o furtună, cât să fie cu adevărat epică prima ei alergare pe munte?

Spre final, intrăm cu totul în ceață și se lasă frigul. Vio începe să-și facă griji dacă vom ajunge în timpul limită la Omu. Un calcul simplu după ce scrie pe plăcuța de traseu si îmi dau seama că ajungem și dacă urcăm cu spatele până acolo.

Oare Ștefan cum se descurcă?

Si uite-o că apare! La cabană mă refer. Și nu oricum, ci ca luminița de la capătul tunelului 🙂 Acolo e salvarea, finalul urcușului.

*Foto credit: organizatori/colaboratori Atinge Omu

Relaxate că s-a terminat cu urcarea, ne refacem forțele ciugulind câte ceva de la punctul de alimentare și pornim mai departe. S-a făcut cam frig și nu prea îmi mai simt mâna în care țin aparatul foto. Decid să-l bag în rucsac până mă mai încălzesc puțin. Rămâne să fac poze cu mobilul.

Și totusi…ne atacă sau nu furtuna? Parcă ar vrea doar să ne amenințe. Tunete si fulgere în zare care ne dau câțiva fiori, dar în jurul nostru nimic. Doar o răcoare perfectă pentru alergare.

Mai vine si câte un mic urcuș. În rest, e alergare frumoasă pe o coborâre lină. În jur e plin de rododendron.

Ne simțim bine și parcă s-a mai înseninat. Viorela aleargă cu grijă pe coborâri; nu e încă obișnuită. Aici mi s-a făcut un chef nebun de alergare mai în forță. O iau înainte puțin, mă opresc apoi să fac poze si tot așa, până intrăm în jnepeniș – “labirintul copilăriei”. Cam totul din Bucegi mă face puțin nostalgică.

Ne oprim puțin la ultimul punct de control/alimentare cu apă, apoi intrăm în împărăția florilor. Galben și roz cât vezi cu ochii. Îmi vine să sar în sus de bucurie și să îmbrațișez munții si florile. Acum abia aștept să se termine concursul ca să revin la o tură foto pentru flori.

Urmează o coborâre ceva mai accidentată; o trecem cu bine și ajungem într-un loc unde parcă nu mai e potecă. M-am uitat mai mult la flori decât la traseu. Sper că suntem bine totuși. Continuăm înainte si ajungem la un mic râu. Oare pe aici e traseul? mergem spre dreapta, ne intoarcem, ne gândim si răzgândim. Nu vedem semne, dar singura potecă pare a fi după ce trecem râul. Îl sun pe Ștefan și-mi confirmă. Cum suntem aproape de finish și nu o să mai fie timp să ne uscăm adidașii, ne descălțăm si trecem desculțe prin apă. Ah, ce bine e!

*ui, ce frumoasa e!

Mai avem puțin. Recunoaștem drumul pe care l-am urcat la început și începem să alergăm mai tare, așa de impresie, la final :).

Tot cu florile în minte, cum trec de linia de finish, încep să-i spun cu entuziasm lui Ștefan de ele. Dar mă aude cine nu trebuie – “persoana cu camera si cu microfon” :). Nuuuuuuuu! O iau la fugă. Nu glumesc, fug pur și simplu de cameră. Poate totuși scap. Dar n-a fost să fie. Nu stiu ce-am bălmăjit eu pe acolo, dar gandul meu era “nu-mi mai puneți intrebări, aș vrea să fiu invizibilă în acest moment. se poate?”. Probabil o să iasă un filmuleț haios sau penibil-haios mai bine zis, cu o nebună care fuge de cameră.

Un bulz si ceva socializare, apoi urmează premierea. Și apooooi, merg să fac poze la flori! Abia aștept.
Dar n-a fost să fie. Norii ne-au amenințat. Cum s-a terminat premierea am fugit la mașini și a început grindina.

Nu merge, domne’, treaba cu weekendul liniștit, e clar. Dar nu-mi pare rău :). A fost o zi faină si mă bucur că am reușit să alerg cu Viorela pe munte. La cât mai multe alergări de-acum încolo!

Iar legat de traseul de concurs, l-aș repeta cu mare plăcere. Dacă voi fi în 2016, în perioada concursului, în România, mă voi înscrie fără ezitare.

Albumul cu pozele noastre: aici.

Albumul cu pozele culese de la alții: aici.

Site organizatori pentru detaliidracularace.ro/atinge-omu.

Cursa pe strava: