Data: 23 feb 2014.
Berlin, Volkspark Friedrichshain.

 

A mai trecut un weekend în care nu am plecat din Berlin. Nu-i bai, dar deja ne mănâncă rău tălpile. Indiferent de treburi si de planuri, următorul sfarsit de săptămână nu cred că vom mai rezista fără o mică evadare. Măcar una mică, mititică. Momentan asteptăm viza pentru Iran si suntem bucurosi că am mai avansat cu antrenamentul pentru maraton. Tare curioasă sunt ce vom face anul ăsta la Apuseni.Să revin la weekendul trecut. Lui Stefan i-a dat de furca o problemă la stomac si a fost nevoit să stea mai linistit asa ca de data asta nici măcar nu ne-am obosit să căutăm păduri în jurul orasului. Am mers la alergat în parcul de lângă casă. Sâmbătă am alergat singură si Stefan s-a plimbat, dar duminică n-a mai rezistat să stea pe bară. A dat ignore la dureri si am făcut împreună un semimaraton.

Pe asa o vreme ți-e mai mare dragul să iesi în parc. În premieră, am reusit să alerg 22 km fără oprire, cu o viteză constantă, fără dureri si fără măcar să mi se facă sete. De partea cu setea sunt chiar uimită, căci în general mi se usucă gâtul după primul km. Cu plictiseala a fost o luptă ceva mai mare căci  peste două ore am avut acelasi peisaj, alergând în cerc. Noroc că a fost soare si era multă lume în jur, mulți alergători care să-mi mai distragă atenția.

 

Rezultat alergare de duminică: 22 km în 2 ore si 19 minute.

Da, stiu, nu-i un timp excelent, dar sunt mulțumită pentru început.

 

Stefan: pt posteritate, scriu momentele prin care-am trecut: de la început nu m-am simțit foarte în formă pentru semi, dar am zis să încerc. Apoi pe la kilometru 6-7 a început durerea de menisc care mă ia la fiecare maraton aproape, si de care n-am reusit sa scap până acum. Tre’ să încerc terapia Bowen până la urmă, poate poate. Până la km 14 s-a accentuat, destul de rău, durerea, de abia mai țineam ritmul impus de Monica, dar am strâns din dinți si-am continuat. Îmi venea să renunț cu fiecare km care mai trecea. Pe la km 17 mi-am propus hai să-l termin, că nu mai e mult, ce mi-e înca 4. Am băgat puțin mai tare pe final, să mai tai din timpul de durere 🙂 Timp final 2 ore 22 minute, mai mult ca Monica desi am alergat aproape cot la cot. Asta din cauză că kilometrii pe gps-ul meu au fost mai lungi ca cei de pe al Monicăi :).

 

Si ca să fie clar că iarna-i iarnă în Berlin, am zis să pozez nămeții de zăpadă care mi-au stat în drum:

Hai, fie, trebuie să recunosc că a venit primăvara. Poate că-i mai bine asa. Dacă ar fi fost o iarnă grea, poate nu reuseam să alerg 100 km în luna februarie.

Vremea de aici cred că i-ar fi fost mai utilă lui Radu Diaconescu, care tocmai a plecat în marea aventură pe bicicletă către Khan Tengri si a dat de viscol si ninsoare la început de drum.