Data: 10 nov 2013.
Destinația: Berlin împrejurimi (Tegel).
Echipa: Ștefan și Radu la semimaraton, Mike la cursa mai scurtă și Monica pe margine.

Încă îl astept pe Stefan să scrie despre mica experiență avută la un concurs de alergare organizat în pădurile de lângă Berlin. Până atunci am zis să nu uit de prima mea mică experiența de “fotograf” la un eveniment sportiv.

Propunerea de participare a venit de la Radu si Mike si, în cele din urmă, i-am dat curs. Este vorba de un concurs organizat de un club de canoe (parcă), cu două săptămâni înainte de maratonul planificat din Italia. Pica destul de bine pentru o ultimă alergare mai lungă înainte de maraton. Ne gândeam că va fi mai degrabă o adunare de câteva zeci de persoane, care au chef de miscare si socializare. Putem merge să vedem cum e si cu ocazia asta să ne antrenăm. De ce nu?

Duminică dimineață ne trezim cu greu, ca de obicei, si pornim echipați către locul de start. Eu încă sunt în recuperare cu genunchii, dar îmi iau totusi echipamentul la mine, cine stie… Suprinzător, descoperim că este deja plin de masini la locul cu pricina si parcăm destul de departe. Uau, câtă lume e! Nu mă asteptam la asta. Dar na, pe aici sportul este foarte apreciat si practicat “cu mic, cu mare”. Mergem la înscriere si mă chinuie gândul să completez si eu formularul. Până la urmă decid să fiu cu capul pe umeri si să stau pe bară. Va fi o ocazie bună să învăț cum să fac poze cu aparatul lui Stefan (DSLR) cu care-mi prind rău urechile. Îmi explică Radu în câtiva pasi simpli cum ar trebui să fac setările si mă pun pe încercări.Stefan si Radu s-au înscris la proba de 20 km, iar Mike la cea de 10 km.

Primii au plecat băieții, apoi Mike si la final un grup de seniori într-o cursă de mers rapid. Cât de misto e treaba asta cu cluburile din Germania, pentru toate vâstele si tot soiul de activități.Gata, a început. Atmosfera cu care sunt obisnuită de la concursurile de alergare din România lipseste aici. Nimeni nu se exaltează, aplaudă sau fluieră. Oamenii aleargă :). Am început să am probleme cu aparatul de fotografiat încă de la început. Am reusit rapid să schimb ceva pe la setări de au început să-mi iasa toate pozele întunecate. Ca să nu mai zic că era să nu-i prind deloc pe băieți la start, fiindca nu focaliza nici bătut aparatul. Normal, eu eram de vină, nu aparatul. Până la urmă am pus si focusul manual si gata.

La jumătate de oră după a pornit si Mike. Erau mai mulți la proba de 10 km si am început să fac poze una după alta sperând să o prind si pe ea, căci de văzut în acea mare de lume care mă amețea, era cam greu. Si uite că am prins-o în poză.

Si acum, hai să merg pe traseu să încerc să mai fac poze la alergătorii de duminică. Ideea era să mă joc pe la setări, să mă obisnuiesc cu ele, dar nu mi-a mers. Stăteam pe marginea potecii cu aparatul în mână si mare parte din alergători îmi făceau cu mână, zămbeau, mi se adresau, îmi mulțumeau sau îmi scoteau limba râzând pentru poză. Si n-am rezistat. Am  înghețat două ore cu aparatul în mână încuranjându-i pe participanți si făcându-le poze. La un moment dat nu stiu pe ce butonas am apăsat iar, că s-a mutat puncul de focus pe la margine si am fost nevoită să-i încadrez pe alergători la margine pozei, cât să iasă cât de cât ceva.

Făceam o poză, voiam să mă uit la ea si să umblu la setări, să văd ce pot face ca următoarea să iasă mai bine, dar nu mai apucam, că venea următorul alergator, care văzuse că fac poze si nu puteam să nu-l bag în seamă. Deja mi-l imaginam trist, gândindu-se “dar eu ce am de nu vrea să mă pozeze?”. Si cum nu eram acolo să descurajez, am început să le fac poze tuturor si să las pe altădată învătațul. Si mi-a plăcut tare mult să fac pe fotograful si să vad oamenii bucurosi. Chiar a fost o experiența faină si pentru mine, cu toate că nu am alergat.

Vine si Stefaaan!

Uite-o si pe Mike:

Si Radu, plin de noroi, după o trântă:

si câtiva alți alergători, de toate vârstele:

* niste turci simpatici (cred că turci, după figură) si Stefan în spate

*asa, scoate-mi limba 🙂

*ce căzătură o fi luat si doamna?

*foarte bucuroase fetele, au vrut neapărat poză împreună

Si dintr-un concurs pe familie cred:

La final, nimic spectaculos sau emoționant. S-au strigat câstigătorii, s-au înmânat diplomele si premiile, o prăjitură, un ceai si gata. Radu a terminat cursa al treilea si a scris aici despre experiența lui. Stefan a scos un timp suprinzător de bun 1h 46m, a înțeles că nu-i o legendă treaba cu sângele la sfârcuri si s-a ales de data asta si el cu genunchii inflamați. Gata, urmează să facem amândoi pauză până la maratonul din Italia. Poate, poate ne refacem până atunci.

Mai multe poze aici.