Iata că a venit și maratonul cel mult așteptat!

Cu antrenamentul… cam slăbuț, măcar am alergat și-am mers la cățărat și-am biciclit, dar puțin pentru un maraton. Însă am avut mereu încredere, dupa 2 participări la MPC, că cum necum tot îl termin, ce poate fi așa greu.

Ne urnim dară spre România, Vineri seara pe 21 Iunie, ajungem cu chiu cu vai în Muntele Băișorii pe Sâmbătă seara (am condus cu rândul, fără pauze de dormit, cu un stop mai lung în Budapesta la Decathlon), plouă de rupe, și dă cu grindină. Dar încet încet intrăm în atmosferă: niscai fețe cunoscute (facem cunoștiință cu Cozmin Ardelean – într-o tabără ținută de el și Justin în 2005 în Cheile Turzii am descoperit eu alpinismul, ehe 8 ani de-atunci; trebuie să scriu și despre început la un moment dat 🙂 ) păpică bună, ca-n România, etc. Ne facem înscrierea, ne primim numerele + punguța cu surprize: Monica se bucură mai mult ca de Moș Crăciun de ce-a primit: tricou, buff, un gel, tot felul de cupoane, calciu tablete 🙂 Numai bunătăți!

*Foto credit: Radu Sălcudean

 

Ne culcăm în mașină întrucât e absurd să punem cortul la 1 noapte în noroaie, deși poate ne-am fi odihnit mai bine. A doua zi, emoții de dimineața. Ne trezim la 7, ne fâțâim de colo-colo, Monica trage de ultima țigară :))

Eu merg la ședința tehnică ținută de Cozmin, ne descrie traseul; nu prea sunt atent decât de detaliile legate de unde trebuie să ne adăpostim de fulgere. Altfel prefer să mă bucur de necunoscut și imprevizibil. Rețin doar că la un moment dat e un urcuș “dur”, pe niște stânci (care s-a dovedit ulterior a fi super tare și scurt, eu așteptându-mă la ceva gen Lanțurile din Crai).

Se dă startul, multă lume, înghesuială. M-am desprins de Monica încă din primii kilometri; nu știu exact de ce, că practic nu alergam, din cauza aglomerației, și nici nu mergeam mai repede, dar m-a dus valul și trăgeam de mine. Cum m-am eliberat din aglomerație și panta s-a dus, am început să alerg și eu, într-un ritm sustenabil (credeam eu). Trec peste un platou (în zare se vedea pe un deal vecin o stație mare meteo), e plin de voluntari (în portocaliu îmbrăcați) și fotografi, toți ne fluieră, ne aplaudă și ne aclamă. E minunat!

Curând începe o coborâre lungă, printr-un jnepeniș pitic și pădure. Eu alerg binișor, mă uimesc și pe mine; pe ceas arată cam 10-12 km/h. Totuși nu forțez, că fix la coborâre îmi bușesc genunchiul de obicei. La un moment dat un fotograf (Radu Salcudean – Ciorchin pe fb) care era în fața mea îmi zice să fac un salt, să sar în sus… pozele rezultate sunt aici 🙂

Lângă mine aleargă o tipă (cea din pozele de după mine, din seria lui Ciorchin) care cântă în gura mare Lords of the Boards de Guano Apes, care-i răsuna în căști (erau la maxim cred, se auzea foarte tare). Prin pădure dau de un concurent care mergea șontâc-șontâc; îl întreb dacă pot ajuta, zice că-i OK și că se târâie până la primul punct de control.

No, trece și coborârea, urmează câteva porțiuni de urcare pe care le abordez mergând gen Nordic walking (mers tare, împins în bețe cu mâinile), evit să alerg la deal întrucât mă omoară 🙂

Curând ajung la primul punct de control la 10.5 km (limita era 2.5 ore parcă, eu ajung după 1.5) ; de aici în stânga se continua traseul de semi-maraton (care era deja la jumate) iar în dreapta un voluntar ne arată drumul pt maraton, și ne încurajează că mai e puțin, anume 30km… Mda. Bag niște pepene, alune, glucoză, apă, ce mai e pe aici și plec.

După o porțiune de plat, foarte plăcută pe care alerg decent (~10 km/h) urmează un sat (Săgagea) foarte frumos, pitoresc, aparent nelocuit, dar sunt ceva mașini pe ici pe colo, deși drumul e neasfaltat și noroiul e enorm. Mă uit prin curți și pe la case, toate sunt minunate în felul lor așa 🙂 Încă un punct de hidratare apoi începe nenorocirea: un urcuș pieptiș, prin soare puternic. Urc extrem de încet, fac o mică pauză la un izvor. Urmează apoi un traverseu spre dreapta, pe iarbă, tot în urcare. Mi se pare că pe-aici pe undeva o recunosc pe Marlene Mititeanu care ne face fotografii. Uite una din ele:

*Foto credit: Marlene Mititeanu

Se iese apoi într-o pădurice de pini sau ceva conifere, unde un tip se odihnea fără probleme la umbră. După o vreme de revenit după urcuș, timp în care mă refac pe o porțiune de plat, ajung la jumatea traseului, km 20 sau 21, unde-s mulți voluntari printre care Dinu Mititeanu și Cezar Partheniu. Ajung aici cam pe la 3 ore și 15 min de la start. Mă odihnesc vreo 15 min, cer lămuriri cu ce mai urmează; ne descrie Dl. Dinu despre porțiunile următoare, apoi de zona cu stâncă, apoi că vom reveni prin același punct. (traseul de aici face o buclă de aprox. 10 km, revine în același punct și continuă cu ultimii 10 km până la finish). Apropo, cum ajung acolo, un tip trece-n diagonală spre finish, deci pt el era km 30 deja. Aflu ulterior că era al cincilea concurent la acel moment (!). No, o iau și eu din loc, urc un delușor, încă unul, apoi intru într-o pădurice de conifere, cu poienițe ici-colo. În caz că nu e evident sau n-am specificat până acum, priveliștea și locurile sunt minunate, divine, nu știu cum să le spun. Merg acum împreună cu un tip, tot din București. Povestim de una alta, mai facem o pauză. Urmează de la un moment dat o semi-coborâre pe un platou, cu o priveliște superbă către zona Scărița Belioara (un munte măricel, cu o mare gaură în stâncă – http://www.ghiduri-turistice.info/data_files/galerie-foto-articol/9220/large_foto-articol-9220.jpg)- Peștera Coșul Boului văd acum că-i zice). Cerul se cam înegrește, începe să plouă mărunt, foarte plăcut (sunt cam 28 de grade cred, e ca-ntr-o saună). Pe stângă sunt câteva căsuțe tipice de Apuseni, unde-s doi fotografi care ne fac poze (printre ei Dan Tăutan – din grupul fotografilor din Cluj din ACR). Ajugem curând la punctul de hidratare, chiar înainte de a-ncepe și ultimul urcuș, care-l credeam cel mai sinistru (evident, nu a fost deloc așa).

După hidratarea de rigoare cu pepene, apă și Isotonic, bag niște glucoză și-i dau la drum. Mă distanțez de tipul cu care am mers, urc la deal binișor. Curând ajung la zona stâncoasă, unde-s două echipaje de la smurd și ambulanță (!) care mă-ntreabă dacă sunt ok. Toți tinerei, frumușei; mai mare dragul de ei 🙂
Trec repede de zona stâncoasă, nu era mare lucru, 10-20m de piatră, cu prize f bune de picioare. Îl ajung și-l depășesc pe un nene ce aleargă cu 2 drapele în spinare – al României și-al Uniunii Europene. După zona stâncoasă, urcușul continuă prin pădure încă o bucată de vreme; îl prind din urmă pe un tip care se cam târa, tot din București. Mergem împreună, povestim; îmi zice de prietenii lui care-s în Mamaia la bere acum. Ajungem și pe plat curând, și curând terminăm bucla, deci ajungem iar la Dl. Mititeanu la tabără. Întreb pe Cezar dacă Monica (nr 404) a trecut cumva pe-acolo; am ceva emoții, întrucât la telefon părea cam sfârșită 🙂 Într-un final o găsește pe caiet, trecuse doar cu juma’ de oră după ce-am plecat eu, deci se mișcă bine! Mă încercau gânduri că poate ar fi mai bine s-o întoarcă din drum dar prostii… Dacă nici la ceva așa bine organizat nu tragem de noi, atunci când? Mă bucur deci că e-n urma mea aproape, și că-l face pe tot, că n-au oprit-o din drum (aici era limitat la 4.5 ore parcursul, ea trecuse la 4).
Odată trecut de km30, îmi zic că gata, asta e, l-am terminat sigur, întrucât nu mai decât porțiune de plat, în principal. Alerg binișor iarăși vreo câțiva km buni, dau iar de Marlene care ne face poze într-un decor absolut minunat. Monica are în zona asta o poză superbă.
Pe o pantă micuță de coborâre începe să mă doară genunchiul puțin, așa că mă rezum la a alerga doar pe plat, care e destul. Încă un punct de hidratare, fluiere, încurajări, apoi o pantă printr-un alt sătuc. Urmează încă un punct de hidratare la un moment dat, apoi un drum forestier și semne deja că mai sunt doar 4 apoi 3 apoi 2.6 km. Par nesfârșiți. Drumul forestier e groaznic de plicticos, și oboseala-și spune cuvântul deja.
În sfârșit ajung în Băișoara (de fapt stațiunea de start/finish e Muntele Băișorii) unde sunt semne că încă 400m și tot așa. Se vede finish-ul, primesc o medalie (de lut), și mă așteaptă fetele (Moni, Oana, Laura) acolo, cu berea și cafeaua pe mese 🙂 Timp final: 8:23:48 (oficial, de pe site), 8:24:33 (timp pe ceasul meu), loc 34 (din 36 finisheri) la categoria băieți 16-29 și loc 112 din 121 finisheri la open Masculin (la grămadă adică).
După ce-mi trag sulfetul (adică beau o bere) și mai povestesc cu fetele una alta, o sun pe Monica care se apropia și ea de finish. Ieșim s-o întâmpinăm și s-o pozăm! Ieeeeei, a reușit! E atât de fericită, că radiază! 🙂
Timp oficial Monica: 9:09:54 (loc 9 din 9 la categ 30-39, loc 17 din 17 la open).
M-am bucurat enorm că l-a terminat, că l-am terminat amândoi, că ne-am învins motivele pt care l-am fi abandonat, sau pt care nici măcar n-am fi vrut a veni.
Monica vine alături de Radu și Radu (= Razii 🙂 ) alături de care a alergat o bună bucată de timp (mai multe detalii-n postul ei). E așa minunat la maraton, că întâlnești oameni, mai stai o bucată cu ei, vorbești, mai te depărtezi și cunoști alții și tot așa.

Curând vin și ultimii participanți, începe treptat să se-ncingă atmosfera pt premiere. Dar întâi sunt două proiecții de poze: ale  Diei Iulia Somogyi și ale lui Cosmin Andron și Cristina Pogăcean. Trag de lume să mergem, și într-adevăr superbe fotografiile Diei și prezentarea lui Cosmin. Mi se face pielea de găină la pozele Diei, și se aprinde-n mine spiritul de aventură și chef de a cuceri Himalaya cu Monica la vederea prezentării lui Cosmin. Rămân de asemenea foarte uimit de “felul” oamenilor de-acolo; parcă sunt toți ai aceleiași familii. Clar, e ceva deosebit cu zona asta, cu ardelenii 🙂 Poate ne-om muta cândva, să-i cunoaștem mai îndeaproape.
Urmează festivitatea de premiere, îi descoperim în public pe Dinu și Marlene Mititeanu precum și pe Dia Somogyi în costume populare – absolut superbe. Încerc să-i fac pe semi-ascuns o poză D-lui Dinu dar mă ia imediat că hai să ne pozezi, că uite sunt costume din zona Săgagea, că vă invităm mâine la slujbă la Biserica din sat, de Rusalii (și Sânziene?). No, ce pot să mai zic?

La premiere, fețe cunoscute dar și multe necunoscute: lume frumoasă, zâmbitoare, figuri și profile de oameni de care n-aș fi zis că participă la maratoane “chinuitoare”. Uau, din nou.

*Podium Open Feminin
*Podium Open Masculin

Treptat încep sentimentele de regret că s-a terminat, de revenire în memorie a locurilor de pe drum; nu mai contenim cu povestitul și cu uau-ul; legat de orice, de locuri, de flori, de voluntari, de priveliște, de concurenți. La Monica văd cum de la “nu mai particip la așa ceva niciodată” la “poate la anul, cine știe, poate dacă mă mai antrenez” 🙂 Ha, a prins-o microbul!
Ne luăm în seara respectivă o cameră la pensiune (Skiland), întrucât avem nevoie de duș și odihnă decentă.
Urmările maratonului: Monica: 1-2 unghii “înnegrite” + glezna cu dureri, eu 3 unghii “negre” (ciudat totuși, întrucât adidasii au fost absolut perfecți; mă-ntreb oare ce-am greșit de am bușit unghiile); și febră musculară cât cuprinde. Boierie 🙂

Ce-a urmat, adică întâlnirea cu ceilalți și tura în Apuseni într-un alt post.